(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Şi atunci, M. Sebastian a început să vorbească. Despre Brăila, oraşul unde văzuse lumina zilei. „Cunoaşteţi Brăila? – Nu“, m-am pomenit răspunzând tare, provocând câteva râsete în sală, ca şi acum, nu, nu, când mă străduiesc să reconstitui scena, aşezată la biroul lui Leni Caler. Nu, nu cunoşteam Brăila, şi nu o voi cunoaşte niciodată, m-am gândit, cu o strângere de inimă dureroasă, căci îl implorasem pe Mihail să mă ducă acolo, dar nu găsise timp înainte de a fi omorât. „Brăila este un port la Dunăre, mai sus de Deltă, a continuat el, ca şi cum la vârsta noastră nu cunoşteam geografia propriei ţări. Bunicul meu dinspre tată a fost hamal acolo şi parcă îl văd şi acum întorcându-se acasă, alb din cap până în picioare de la colbul de pe sacii de grâu şi porumb pe care îi cărase de dimineaţă.“

Dintr-odată, am recunoscut cuvintele referitoare la bunicul lui, exact cele din carte – „Trăia afară, între vânturi, cu picioarele pe piatră şi pământ, scrutând zarea inundată a bălţii, vorbind tare ca să acopere cu glasul lui vuietul fluviului, sirena vapoarelor, uruitul elevatorului“ – şi o emoţie nedesluşită m-a încercat, ca şi cum abia atunci stabileam o legătură între bărbatul acela scund, aşezat acolo şi povestind liniştit, şi acel text care mă răscolise până la mânie, până la lacrimi, uneori. Dar pe cine eram furioasă? m-am întrebat. Şi pentru cine plângeam, de fapt?

A tăcut şi, cum îşi pleca ochii, l-am putut studia în voie. Nu avea decât douăzeci şi şapte de ani, am calculat, dar părea mult mai în vârstă aşa, sugrumat de cravată şi încorsetat în acel costum închis la culoare, care îi dădea un aer de notar. Nu era arătos – negricios, cu un chip de copil, frunte joasă, păr pomădat şi pieptănat pe spate… Era oare posibil ca vorbele unui asemenea bărbat să mă fi emoţionat până la lacrimi?

Apoi şi-a pomenit originile materne şi am avut impresia că, fără să vreau, îl ascultam. O parte din mine îl respingea (la urma urmei era un evreu, doar un evreu), dar altă parte era intrigată, şi mi-a trecut prin minte că poate tocmai această sfâşiere intimă, inexplicabilă, mă înfuriase când l-am citit. Răzbătea din el o surprinzătoare sobrietate – se datora, oare, tristeţii din privirea sa, ori vocii care, în anumite clipe, se stingea până la a deveni neclară? Dinspre partea mamei, deci, veniseră pe jos din Bucovina, fugind de ghetou, şi se opriseră la Brăila, nu prea se ştie de ce, poate pentru că nu mai puteau merge. Din ghetou, rămăseseră cu obiceiul de a tăcea, de a se reculege, şi de a citi scrieri talmudice la lumina lămpii. Bunicul său dinspre mamă era ceasornicar şi bijutier, pe când celălalt era hamal, cum am spus, ceea ce nu uşura legăturile dintre cele două familii, unii pretenţioşi şi cu o sănătate şubredă, ceilalţi viguroşi, truditori, aproape grosolani.

Cele două bunici ale sale îi lăsaseră impresii puternice, una „pe deplin resemnată cu bătrâneţea, fără regrete, fără vanităţi tardive, mereu îmbrăcată cu acelaşi gen de rochie neagră încheiată la spate cu nasturi obişnuiţi“, cealaltă, „încă vioaie, orgolioasă, purtând pălării de mătase, cercei mari cu diamante, un lanţ de aur, ochelari cu montură de aur, o brăţară ornată cu un rubin (toate aceste bijuterii fiind opera soţului ei, nu mai e nevoie să precizez“, a strecurat M. Sebastian, însoţindu-şi vorbele de un surâs imperceptibil).

„De ce vă povestesc toate astea? a exclamat el în cele din urmă. Ei bine, pentru că extrag din destinul bunicilor mei dreptul de a trăi aici, în România, mai curând decât oriunde altundeva în lume.“ Vorbise apăsat, cu o notă de sfidare în priviri, apoi a părut să cumpănească dacă mai trebuia să adauge ceva, şi s-a hotărât: „Nu trece zi fără să mă gândesc la Brăila, a rostit mai încet, pe un ton de confidenţă. Vedeţi dumneavoastră, dacă Brăila mi-ar fi interzisă într-o zi, ei bine, cred că aş ajunge să mă îndoiesc de propria existenţă şi aş fi complet debusolat, fără îndoială. Nu simţim oare cu toţii nevoia de a aparţine unui loc?“.

Îmi amintesc de liniştea care a urmat acestei declaraţii. Chiar şi doamna Costinaş părea stânjenită.

Dar Mihail Sebastian a început îndată să citească un pasaj din romanul De două mii de ani..., cu vocea sa uimitor de blândă şi calmă:

A avut cineva mai multă nevoie de o patrie, de un pământ, de un orizont cu plante şi animale? Tot ce este abstracţie în mine a fost corectat şi, în bună parte, lecuit de o simplă privelişte dunăreană. Tot ce este febră a fost liniştit, a fost ordonat. Nu ştiu cum aş fi fost dacă m-aş fi născut în altă parte. Sunt numai convins că aş fi fost altul. Gustului meu iudaic pentru catastrofe intime fluviul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenţei lui regale. Complicaţiilor mele interioare i-a opus simplitatea peisajului. Şi nesiguranţei, neliniştii, i-a arătat jocul valurilor efemer şi etern.

Tocmai termina de citit când am auzit rumoare de învălmăşeală pe hol. Îmi amintesc că m-am întors imediat spre doamna Costinaş, ca şi cum profesoara noastră ar fi fost capabilă să explice orice. Parcă văd şi acum chipul ei frumos, cu trăsăturile deformate de spaimă, în clipa în care uşa s-a deschis ca izbită de o rafală puternică şi vreo cincisprezece studenţi înarmaţi cu bâte au năvălit în sală răcnind: „Afară cu jidanul! Moarte jidovilor şi cui îi apără!“

Doamna Costinaş a încercat să se interpună, să-i împiedice, am auzit-o strigând: „Ieşiţi de-aici! Vă interzic să intraţi! Nu aveţi dreptul!“, înainte de o vedea răsucindu-se în jurul propriului ax, ca luată de curentul furios al unui torent, apoi dispărând. Îi cunoşteam pe unii dintre băieţi, erau prieteni cu Ştefan şi îi văzusem acasă la noi, nu mă temeam de ei, aşa că am sărit în ajutorul profesoarei noastre, strecurându-mă printre coate şi genunchi. În aceeaşi clipă, primii ajungeau la estradă şi, în vreme ce, îngenunchiată, îi împiedicam să o calce în picioare pe doamna Costinaş, i-am văzut înşfăcându-l pe M. Sebastian de la catedră şi trântindu-l pe jos. Erau mai mulţi care îl ţineau de gulerul cămăşii şi de pulpanele hainei, vociferând cu toţii într-o înghesuială de nedescris. „Jidov jegos, gândac, lipitoare, o să facem noi să-ţi treacă cheful să te întorci!“

— Ajută-mă, Eugenia! Nu-i lăsa să facă aşa ceva, te implor!

Astăzi ştiu că, în acel moment, auzind cuvintele Irinei Costinaş, văzându-i indignarea, ceva s-a rupt în mine brusc, ceva din indiferenţa faţă de aceşti oameni cărora le spuneam în familie „jidani“. A fost ca şi cum indignarea doamnei Costinaş – pentru că o consideram o persoană ireproşabilă şi pentru că nu aveam decât optsprezece ani – îmi deschidea deodată ochii asupra unui adevăr, sau mai curând asupra unei minciuni, învăţate încă din copilărie, anume că evreii erau nişte altfel de fiinţe, a căror viaţă nu avea acelaşi preţ ca a noastră. Altfel, ştiind că mortalitatea infantilă era mult mai ridicată în căsuţele din Târgu Cucu decât în cartierele frumoase din Iaşi, am mai fi putut să dormim liniştiţi? Altfel, trecând prin faţa vreunui student evreu abandonat într-o baltă de sânge pe trotuar, ne-am mai fi grăbit să privim în altă parte?

Nu poţi uita clipa în care vălul ţi se ridică de pe ochi, în care înţelegi că te-ai înşelat, că ai fost păcălit. Nu aş şti să descriu cu precizie drumul pe care îl ia această conştientizare bruscă, dar ai atunci sentimentul că totul se luminează deodată în tine, că inima şi raţiunea cresc împreună într-o clipită şi că o furie nouă te locuieşte, dă pe dinafară şi nu ştii încă ce să faci cu ea.

Am fost neîndoielnic purtată de această furie în orele şi zilele care au urmat acelui eveniment, dar şi, mai imperios încă, de dorinţa de a nu o dezamăgi pe doamna Costinaş.

Îl scoseseră pe M. Sebastian afară, totul nu durase mai mult de două sau trei minute, după care o tăcere cumplită se abătuse asupra sălii de curs. Studenţii păreau uluiţi de spectacolul profesoarei noastre ghemuite pe podea, într-un colţ al încăperii, în vreme ce, pe estradă, biroul fusese răsturnat, iar scaunul zăcea câţiva paşi mai încolo. Două sau trei fete s-au apropiat cu şovăială şi am ajutat-o împreună pe doamna Costinaş să se ridice.

Ea şi-a aranjat încet părul, şi-a verificat ţinuta.

— Să mergem după el, a spus ea dintr-o suflare. Haideţi cu mine, dacă vreţi!

Studenţii nu erau departe, în capătul holului, pe palierul larg al scării, formând un grup compact. Probabil că îl înghesuiseră pe M. Sebastian într-un colţ al zidului, căci unii dintre ei continuau să profereze injurii, să-şi agite bâtele, dar el nu se vedea deloc.

Doamna Costinaş s-a apropiat, în rochia ei de lână deschisă la culoare, pe tocurile înalte.

— Domnul Sebastian este invitatul meu, vă ordon să-l eliberaţi.

Câteva capete s-au întors.

— La porci cu jidovii!

— Dacă-i vor şi porcii, a zis altul, stârnind hohote de râs.

Atunci doamna Costinaş a înaintat, forţând trecerea, cu mine imediat în spatele ei. Primii tineri s-au dat deoparte, vizibil încurcaţi – trebuiau să o împiedice, să o alunge de acolo? Mai în faţă, conducătorii grupului păreau şi ei luaţi prin surprindere – Irina Costinaş era o intelectuală cunoscută în România, oare puteau să o lovească, aşa cum făcuseră cu câteva zile mai devreme cu un bibliotecar care încerca să protejeze un student evreu? Profitând de uşoara ezitare, am înaintat, păşind atât de aproape de băieţi, încât le puteam simţi respiraţia pe obraji. Apoi am prins privirea a doi prieteni de-ai lui Ştefan şi am observat că mă recunoscuseră. Îmi amintesc că m-am gândit că măcar ei doi nu vor îndrăzni nimic, nu vor încerca nimic. Îi cunoşteau pe părinţii mei, îi văzusem râzând cu tatăl meu.

Mihail Sebastian era într-adevăr lipit de perete, se ţinea cât de drept putea după loviturile primite şi îşi studia agresorii cu aceeaşi rezervă de care dăduse dovadă şi în timpul conferinţei. Era prezent şi absent totodată. Îi curgea sânge din buze şi din păr, cămaşa îi era pătată şi o mânecă a hainei fusese pe jumătate smulsă.

Doamna Costinaş l-a pălmuit pe studentul care îl ţinea încă, fără măcar a-i arunca o privire, iar imbecilul s-a prefăcut că râde.

A avut loc un schimb de cuvinte între ea şi M. Sebastian.

— Îmi pare atât de rău…

— Vă rog frumos, haideţi să nu ne plângem de milă, asta nu ar face decât să sporească indecenţa situaţiei.

Câţiva studenţi au rânjit.

— Plecaţi, dispăreţi de aici, le-a strigat ea, însoţindu-şi cuvintele cu un gest circular al braţului, ca şi cum ar fi alungat muşte.

— Câtă vreme va rămâne un singur evreu pe pământul nostru, o să avem grijă să-i treacă cheful să ne mai sugă sângele! a ameninţat lunganul pe care îl pălmuise.

— Sunteţi o ruşine pentru ţara asta, i-a răspuns ea calm, căutându-i privirea de această dată.

A urmat un moment de tăcere grea, l-am văzut pe tânăr răsuflând adânc, umflându-şi pieptul, înălţându-se, dându-mi sentimentul că era în căutarea unei replici pe potriva insultei.

— Doamnă, a proclamat în cele din urmă cu toată solemnitatea de care era în stare, pot să vă asigur că într-o zi veţi regreta ceea ce aţi spus!

— Of, Doamne, a exclamat ea, până unde putem coborî în vulgaritate? Plecaţi, dispăreţi, mi se face silă.

Şi atunci l-a luat autoritar de braţ pe M. Sebastian şi au început să coboare încet scările, fără ca vreunul dintretineri să încerce ceva pentru a-i opri.

Apoi, văzând că îi urmam, s-a întors spre mine.

— Eugenia, fii drăguţă, du-te să recuperezi haina şi servieta domnului Sebastian, dacă vrei. A, şi adu-mi şi mie lucrurile, paltonul şi geanta, da?

O clipă mai târziu, îi regăseam în holul mare al Universităţii. El îşi tampona uşor buzele cu batista, iar sângele care îi curgea din păr fusese şters. Doamna Costinaş l-a ajutat să-şi pună paltonul, apoi şi l-a îmbrăcat şi ea şi am ieşit în stradă toţi trei.

Şi acolo, pe trotuar, la câţiva paşi de staţia de tramvai spre care se îndreptau o mulţime de studenţi, ea şi-a amintit deodată că îşi lăsase baltă orele de curs.

— Vai, unde mi-o fi capul? Trebuie să mă duc înapoi să-i anunţ pe colegii tăi că întâlnirea a luat sfârşit. Pot să ţi-l încredinţez pentru câteva clipe pe domnul Sebastian, Eugenia?

Ne-a lăsat acolo şi, dintr-o dată, m-am simţit copleşită de timiditate. El şi cu mine nu schimbaserăm încă nici un cuvânt, el – evreu, eu – fiica unei familii care n-ar fi gândit vreodată să invite un evreu la masă.

— Ei bine, a rostit el, iată-mă sub protecţia dumneavoastră.

Privirile ni s-au întâlnit şi am crezut că va citi în ochii mei tot adevărul despre fata care fusesem până în urmă cu câteva ore. Tremuram pe dinăuntru, în vreme ce el îmi zâmbea din spatele batistei sale.

— Glumeam, pot foarte bine să-mi port de grijă singur, nu vă temeţi.

Cum putea spune aşa ceva, când fără doamna Costinaş… Probabil că mi-a ghicit mirarea, pentru că a adăugat, fără să mai zâmbească de data asta:

— O să ne lovească o dată şi încă o dată, şi apoi? Se vor plictisi până la urmă, puteţi fi sigură de asta.

— E îngrozitor, am reuşit să articulez, bucuroasă că se ivise ocazia să-mi exprim compasiunea.

— Nu, vă rog, să luăm toate acestea cu umor. Închipuiţi-vă ce ridicoli am fi dacă am protesta împotriva ploii de câte ori ne udă. Ei bine, credeţi-mă, ceea ce s-a întâmplat în această dimineaţă nu reprezintă mai mult decât o aversă.

În clipa aceea, un nou val de studenţi s-a revărsat din Universitate, într-o hărmălaie de strigăte şi râsete, ciocnindu-se în trecere de noi, luând cu asalt cele două tramvaie care opriseră în staţie şi scutindu-mă de un răspuns. Trebuie să fi fost miezul zilei, cursurile nu aveau să reînceapă înainte de ora paisprezece. Era momentul zilei pe care îl preferam şi, dacă n-ar fi fost acel eveniment care îmi dăduse viaţa peste cap şi mă legase de profesoara mea (şi de acest bărbat, care îmi era însă atât de străin), aş fi mers probabil la masă cu câţiva studenţi din grupa mea, înainte de a fuma una sau două ţigări. Primăvara era timpurie în acel an şi, dacă ascultai discuţiile de pe stradă, oamenii nu vorbeau decât despre asta, despre întoarcerea nesperată a soarelui care ne scăpase în câteva ore de mormanele de zăpadă murdară care înţesaseră trotuarele încă din decembrie.

— Să mergem! a spus doamna Costinaş, ivindu-se din îngrămădeală.

A oprit un taxi chiar în faţa tramvaiului pe care îl împiedica să plece,nepăsătoare faţă de mecanicul care tot trăgea de clopoţel, şi o clipă mai târziu, ne îndreptam spre o destinaţie necunoscută, înghesuiţi toţi trei pe bancheta din spate a maşinii.