Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Livia Moreanu

cine mai umblă pe-aici mai vine cineva

mica mea colegă de şcoală cu părul

scurt

pe un pat de flori

ea singură mai umblă

pe la magazine pe la biserică

s-a înnegrit rău

stau pe bordură şi ea trece încet

totul e ca-ntr-un somn de amiază

câinele meu are acum o sută de ani

câineşti

mi se aşează pe genunchi

îl legăn

colega mea trece pentru a patra oară

în maşina ei cu flori

mă legăn singură

ca-ntr-un somn de amiază

iese vecinul meu fane ologul

scuipă

fir-ai al dracului de strigoi

fir-ai tu al dracului

se leagănă totul

ca-ntr-un somn de amiază

fane se uită la mine

şi nu mă vede

 

fosta stradă poporului

încearcă să nu mai treci pe aici

uită benzinăria şi magazinul

uită să mai fumezi târziu

o să vină toamna

şi vreau să mă odihnesc

înainte să înceapă să se moară

sunt chelăreasa acestui azil de bătrâni

fosta stradă poporului

închisă între două biserici

două cruci de fier

fiecare zi e o lungă plimbare

între uşi

păzite de câini scheletici

o simplă verificare

a celor ce se pregătesc să plece

locul lor nu se dă nimănui

nu se reciclează

rămâne pentru o moarte mai mare

încearcă să nu mai treci pe aici

nu vei mai găsi nimic în curând

va fi frig

şi cele două cruci negre vor îngheţa

îţi spun

ţine-te departe de ele

nu încerca să le pupi

 

ameţeala arborilor

mi-a povestit atunci pentru prima dată

despre orele petrecute în luminator

iarna

sub presiunea ceţii

care bloca orice imagine

care împiedica răsăritul soarelui

draga mea îmi spunea

draga mea

iubito

femeie

urcam scările cu îndârjire

îmi dezbrăcam paltonul înainte să urc

şi îl lăsam acolo pe podea

şi fiecare treaptă până la luminator

era un chin

şi în acelaşi timp era o treaptă

şapte etaje şapte etaje livia

urcam scările unui ziggurat

şi aveam şi fizionomia preoţilor babilonieni

şi ştiam că în acest timp

afară ceaţa se făcea negură

şi se făcea frig

şi oamenilor li se făcea somn

la şapte fix eram în luminator

la şapte fix livia

pe patul de la fereastră

şi afară se făcea ger

şi simţeam în nări ameţeala arborilor

şi eu aproape simţeam în nări

ameţeala arborilor

 

dincolo de ferestre e volbură

e vânt

păstrează-ţi hăinuţa curată

ţi-am scos amigdalele la şase ani

când vei creşte

nu vei fuma

nici vei da cu mătura prin casă

vine un plâns urât dinspre oraş astă-seară

e concert zice soră-mea

se-mbracă se duce

o privesc din pat

sigur se-ncurcă în volbură

zice

hai pe scări să fumăm

nu mă mai duc

stăm amândouă

vine un plâns urât dinspre ea

zice

mi s-a rupt rochia

m-am împiedicat

am mers două ore devenise mai rară

am crezut că eram în stradă

 

intersecţiile

acest somnambulism al tău

această casă

aceste intersecţii

cu visul iepurelui

îngropat sub pragul uşii de la intrare

bătrânul nostru

a rămas blocat la subsol

între borcanele cu dulceaţă de grapefruit

şi sticla de vin

şi poate îl cauţi

şi poate că nu îţi răspunde

e momentul în care

mi se face milă de tine

somnul se pierde

printre florile de gheaţă ale geamului

iar mâinile mele

încă fierbinţi

îţi întind în faţa paşilor

o cămaşă udă

 

ni se face frică de sânge

trăim într-o casă cu ferestre mari

pe care le luăm uneori

drept mese de scris

sau pe care cinăm

în special primăvara

când mamei îi revine culoarea în obraji

şi începe să fiarbă boabe de enibahar

pentru ceai

sau să deschidă cutiile cu biscuiţi englezeşti

suntem trei oameni

în această casă

ne ascundem unii altora semne

sub cămăşile impecabile de bumbac

muţi

obsedaţi de amintirea nopţii

în care

pasărea cu aripi de lemn

ne-a-nvăţat cum să ne-nchidem în noi

peste noapte

aerul din casă devine sticlos

şi nouă ni se face frică de sânge

de la un timp

mi se pare

că am început chiar să uităm

să deschidem ferestrele

© 2007 Revista Ramuri