Ciot nu comentează. Suportă decent şi respiră sufleteşte. Ştie că nu are cum să calce în templu oricând şi oricum, dar dacă mă cheamă, legea se topeşte şi poate să intre ca-n basilică. Din clipa în care Arhitectul îl cheamă, toate regulile sunt aceleaşi ca într-o biserică cu excepţia cererilor. Nu-i poţi cere nimic Arhitectului pentru că El nu-ţi poate da, ci numai tu îţi poţi lua.

Ştie cine e înăuntru şi ce figură căruntă o să-l întâmpine de îndată ce va căută să intre. Nu stă pe gânduri şi cere să fie primit între pereţii oculţi. Pune urechea pe uşă în stil indian şi aude paşii frecaţi ai Păzitorului. HÂŞŞŞŞŞÎÎÎÎ! HÂŞŞÎÎÎÎÎÎ! HÂŞŞŞŞŞŞÎÎ! O figură bătrână, împăiată, scoasă parcă dintr-un mormânt interbelic, îi deschide uşa grea. E Oliviu Racz, fratele doctorului Gabriel Racz, mare mason şi spion kaghebist. Nu-l invită înăuntru şi nici nu-l întreabă ce vrea. Mai stăruie câteva secunde ca să-i desluşească faţa în contre-jour apoi îi întinde mâna, aşteptând o strângere în stil masonic. O primeşte. Bătrânul îşi retrage mâna pistruiată, şi, cu aceeaşi mînă, îi face semn rotativ lui Ciot ca să ocolească edificiul şi să vină prin spate.

Nean-su, Gabriel Racz, a fost un ungurian românizat de regimul comunist pentru că era un medic valoros. A primit lumină la Kiel în ‘54, atunci când masonii din Securitate îl scoseseră pentru o conferinţă internaţională despre plante medicinale ca să-şi primească primul kil de însemne. Deşi lucrurile se cam roşiseră aprins, adică se cam împuţiseră grav prin Românica, fraţii din P.M.R îi facilitaseră câteva aprobări pentru deplasări masonico-medicinale în Turcia. Cu toate că primise gradul de Cavaler al Arcului Regal la Ankara, după doar douăzeci şi şapte de ore, doctoru’ Găbiţă devine mason Sublim la Istanbul. Masonerie a la turcale. Ajunge cu greutate în ţară, în sensul propriu al cuvântului, pentru că Partidul îl ROAGĂ să aducă trei covoare de şase pe trei jumate şi zece perechi de blugi. Tot în Stambul intră din nou pe vrăjeală cu Masoneria vest-germană de care se legase în Kiel şi primeşte invitaţie să meargă la Munchen şi Bonn. La Bonn îl înfige în ocultism şi pe ataşul său, Oliviu, care era încă student. Nu-l tenta rămânerea în Vest pentru că Românica îi supra-sătura orice nevoie.

- Nein! Nein! Nein! Nu te mai forţa hitlereşte, Oli! În Resereu mă iubesc şi mărăcinii şi cred că eşti conştient, am privilegiul să găsesc un tratament pentru blenoragie din orice mărăcine doresc. Dacă la trei dimineaţa mi se ridică cleştele că vreau o specie de buruiană de pe vârfu’ Moldoveanu, partidul mi-o culege iar Securitatea mi-o aduce la poartă. Lasă-mă cu ideile tale şi aruncă-le pe unde tragi apa, ca să nu te mai întâlneşti cu ele ,că riscăm să adormim! Cercetarea e cam sticloasă în Germania şi voi aluneca pe ea până-mi voi frânge gâtul. Nu e ceea ce vezi… Mărăcinii nemţeşti nu se vor mai comporta medicinal şi te vor înţepa ca pe un animal ierbivor, până îţi va coace tot corpul. Ce te uiţi aşa la mine? Nu-ţi ajunge o Dacie?! Îţi va da statul două titiuri, dar să nu părăseşti baraca, chiar dacă arde.

Moş Oliviu deschide cu greu uşa de metal şi îi face lui Aurică un semn aprobator din cap. Ciot păşeşte în anticamera neluminată care aruncă o răcoare de pivniţă umedă, neprimitoare. Se simte ca un hoţ, dar gândul că simţise chemarea îi ştergea sentimentul de efracţie. Marele Aritect m-a pescuit, nu?! Pot eu să fac altceva decât să mă comport ca un peşte prea mic, în speranţa că mă va pupa lângă nas şi mă va elibera?!

Mirosul greu de moş tranpirat îl zgândără. Ăsta putrezeşte de viu în faţa Arhitectului... Putrezeşte, dar nu moare. Ajung în camera principală. Mirosul dispare, dar întunericul persistă, făcându-l pe Ciot să conştientizeze că s-a afundat în negura timpului. Fără lumină, templul pare un adevărat cavou princiar, exponat de muzeu. Totul e rece şi inert. Prima sarcină a constructorilor a fost ca pereţii să nu producă nici cel mai mic ecou, astfel încât ţipetele profanilor să semene cu o muzică lină care se pierde în urechea celor care îl scot pe gură.

Bătrânul îşi târăşte piciorul drept, străduindu-se să se menţină mereu înaintea vizitatorului.

- Să intrăm aici, dară! îl îndeamnă moşuletele, potrivind o cheie mare în încuietoarea unui dulap cu oglinzi.

Era pentru prima dată când moş Racz deschisese gura. Avea o voce repezită, ca de comentator politic de piaţă şi jucător de table în faţa blocului. Dulapul era o uşă secretă care dădea într-o cămăruţă fără geamuri, guvernată de un pat cazon. Moşul se aşează primul, constrâns de durerile care-i săgetau piciorul.

- Scuză-mi politeţea senilă! Cu puţin noroc, o să ai şi tu anii mei, deşi nu-ţi doresc să trăieşti vârsta uscăciunii... Piciorul ăsta înţepenit e consecinţa faptului că m-am jucat de-a acupunctura. Am fost în Niponia, la un coleg bulgar, Mahlianov, care s-a însurat cu o japoneză atipică - Madam Sadogataga, care era cu un cap mai mare decât el. Ăla m-a nenorocit, da-i-ar sfinţii probleme cu roaba! În fine... Fiu-său din prima căsătorie e mare campion la sumo. E primul balcanic care s-a apucat de japoneală d-asta. Bulgăroi cu ceafa groasă...

 1 Preot sacrificator aztec.

 2 Nain – Model tradiţional de covor persan.

 3 În traducere aproximativă din maghiară, Concordia. Denumirea actuală a lojii este Fraternitatea. Autorul a preferat să nu folosească denumirea Fraternitatea, pentru a menţine linia ficţională a cărţii.