amărăciunea se transformă în piatră, apoi în fluturi
apoi apă se face din care cruci se ridică
şi ne ridică şi pe noi mai departe în arhitecturi de cenuşă.
peste poduri dincolo de întuneric formele tună
şi piatra se face pietriş şi nisipul praf
şi trupuri de insecte dezintegrate în membre irizate şi aripi
şi ochi octogonali
prin care culorile cutreieră, culori descusute în flăcări
întoarse pe toate părţile până când nervurile ţiuie
în vis cineva se crede fluture şi lumea se multiplică,
zvonuri şi ochi şi frunze, umbre căţărate pe trunchiuri firave
întoarse cu alte feţe spre ferestrele transparente
dar totuşi discrete
ce lasă să treacă doar fumul subţire şi imaginaţii subtile
resturi de scântei aprinse de oasele ciocnindu-se de diguri
patul se lărgeşte şi devine ocean în care doarme un sfânt
un trup imens de zdrenţe şi spirit.
în vis cineva e fluture şi împărat
tronând între plantaţii de trestii de zahăr şi voci
memoria în plină secreţie
fire de păianjen întoarse spre bolţile creierului în plină naştere,
visare, uitare.
dar aici printre noi,
e doar un fluture care zboară printre flori umede şi case colorate,
fără reguli de circulaţie şi fără direcţie,
şi nici măcar nu se sinchiseşte.