Poeme
de Liviu Georgescu
CEAS DE TAINĂ
În suflet sunt foşnete înlănţuite, cristalul aprins
de sclipirea algelor.
Deasupra, stânci prăvălite
cu plâns de rugăciune ascunsă.
Uraganul din oase m-a smuls, irizarea stârnită prin vuietul
ce-a dărâmat o cetate.
Albastrul învinge cu sfere de umbră, nu cu orbire.
Te-am chemat în cântare. Te-am urnit în golire.
Să vină un plin sigilat şi smerit.
Şi nu se vesteşte nicio strigare. Vântul a dispărut
în cerul albit, în clopote stranii.
Argintul fumegă. Pe vârful ascuns stau vulturi părelnici.
Bat din aripi peste liniştea fără sfârşit.
CINE E EL?
Timp după timp, lacrimi după lujeri,
cuvintele cresc din mine asemenea crăcilor de copac,
braţe pipăind orizontul, îmbrăţişând apusul,
dincolo de cel văzut.
Pe orizont focurile au îngheţat. Trâmbiţele rostogolesc
până aici ouă fecunde.
Rămân în trecut, în abisul smerit,
visele se desfac unul din altul, mugur din mugur.
Cuvintele cresc cu ţepi de lumină. Vederea năpârleşte
şi deapănă scări, limpezind sfere, dezvelind ocheane.
Conştiinţa fulgeră lumea şi mâna strânge o piatră fierbinte.
O aruncă departe. Apa se tulbură, cercuri ating
răsuflarea.
Cine e el, când totul se zbate ca peştele pe uscat?
Şi după strivire, trebuie să se aprindă o aură?
DUREREA
Durerea încremeneşte ca o calotă de gheaţă la poli,
ne acoperă lent, umbră a zilei murind.
Se întinde în univers printr-un nerv invizibil.
Furie a materiei, neantul hrăneşte durerea
şi împunge pleoapa cu ac fin.
Curg prin el cuvinte cu inimă de lup,
luna rugineşte pe rana nevindecată
alături, lângă apa în care imaginea stelei păroase
a putrezit.
Gheaţa ne prinde picioarele ca peştii-n bulboane.
Ne curg în creier otrăvuri,
dantele ce pot să paralizeze un suflet prea orb.
Cuvintele, vertebre pe axul de fildeş, ne-nţeapă cu spini
vătămaţi.
În camere de aşteptare aşteptarea devine tortură.
Indiferenţa sterilizează toate femeile pe cale să nască.
Durerea încremeneşte ca o calotă de gheaţă la poli,
ne acoperă lent, umbră a zilei murind.
Şi iar o luăm de la capăt.
Tinere veştminte ne sunt aduse prin voia de sus.
Aripi nesupuse pământului.
Căutăm drumul din nou.
Pe el, ascuns
după cortine de plumb şi pucioasă.
ADÂNCUL CRATERULUI
În cameră, auzim tânguiala craterului, o gaură ameţitoare
plină de vârtejuri, cădem adânc
până când nu mai auzim nimic, suntem sfâşiaţi
în densitatea enormă,
devenim particule ca la-nceput,
aşa ne văd cei de afară.
Înăuntru, suntem proiecţii fotografice, intacţi,
plutind în jos pe gheara umbrei
prin canale umbroase spre tărâmul neimaginat,
neseparaţi, noi atârnând de melancolie,
pasărea, de sunetul plin,
lumina, de vuiet.
Fluviul e calm înăuntru: cuvinte neauzite, pe jumătate imagini,
acuarele renăscute de ploaia fierbinte.
Timpul sfărâmat se încheagă într-un vitraliu prin care vedem
viitorul,
adevărul şi eroarea.
Bucăţi de lună ne ajung din urmă, poleială şi praf galben,
fum închegat.
Vibraţii sunt trezite-n tulpini
dorinţa prefăcută în ecou şi pulberea strălucitoare
sunt o singură substanţă.
Moartea e vâltoarea limbajului.
PE MUCHIA PRISMEI
Mi-am smuls hainele, mi-am smuls oasele, m-am dat fiarelor
în arena pustie, în pădurea umblată, în cerul uitat.
Mi-am smuls inima, mi-am tăbăcit pielea şi am înfăşurat în ea
soarele.
Te-am strigat de după copaci, vuiet de lemn ţâşnind din pământ,
prin rădăcini, prin ţestele de usturoi ale luminii,
ţi-am spart vămile călare pe orizontul de piatră,
ţi-am dăruit măştile în amfiteatrul solemn.
Şi gol am pătruns în câmpul cu asfodele, am mâncat miezul lor,
am băut otrava lor, m-am odihnit pe patul lor de parfum.
Şi plin de viaţă am pătruns mai departe, în tărâmuri de gheaţă.
În pământuri de fum
unde hăul cască o gaură neagră nestrăjuită de niciun dinte
şi începe să gâlgâie ca o râşniţă, aproape de vuiet.
Din magma de unde se desprind vulturi cu aripile arse,
zboară deasupra şi se înfig în piept.
Stelele scapără, lăncile sângerează. Smulg golul de peste tot
şi-l dau eternelor fiare. Şi eu am rămas cu un gol mai adânc
şi mai greu, pe care l-am smuls din mine ca pe-o pradă de război
şi ţi l-am dăruit.
Plin de viaţă am pătruns mai departe, în rărunchii de piatră,
de nemişcare. Mi-am smuls inima, mi-am stors moartea
şi am înfăşurat în ea soarele. Şi din soare a apărut o altă lume
pe muchia prismei, o lume de temut, clocotitoare, orbitoare.
CAIN
Din roadele pământului a dus ofrande
fratele lui. Şi el, lână şi carne.
Mâna în pustiu îi arde,
gândurile lui sunt lilieci orbi, fremătând în lucarne.
E furios şi uimit că darurile lui
nu-s pe placul Domnului.
Tristeţea şi ura cu guri de viperi în pântec îi urlă
şi moartea cu trâmbiţi şi surlă.
Pe pământul uscat
îşi întinde laţul viclean.
Haide, frate, la vânătoare.
(Şi fratele nu ştie că el e râvnitul vânat.)
Nu-şi poate birui ispita de sânge înnegrită-n păcat.
Şi fierul sclipeşte, strigându-i roşu din inima fratelui.
Iar gura pământului strigă şi ea cu foc de răzbunare.
Şi-i alungat,
legat,
spini şi bolovani să-i fie în vecii vecilor mâncare.
PEDEAPSĂ COSMICĂ
Prin şuvoiul veseliei tale răzbate răcoarea fructelor
şi puterea vinului.
Vocile se amestecă într-un măr, se ciocnesc,
izbucnesc prin coaja pustie,
se ridică la cer pe vertebre luminate de unde ascunse.
Poartă o dorinţă fierbinte.
Iezii pasc printre crini, ploaia s-a oprit şi roua pătează
pământul.
Din pustiu se ridică un stâlp de smirnă peste izvoare pecetluite.
Şerpii stau ascunşi în pulberi, în nelegiuirea prăznuirii
nesfinte.
Vine un vuiet din inima stelei
învălmăşit în artere,
se limpezeşte în inimă, învârte roata torturii.
Mi-e teamă, iubito, că-n strâmtoarea întunericului, lumina
ne va întuneca.
IEŞIREA
I
Toiagul a fulgerat şi din el purpură a luminat peste cer
înroşind feţele apelor. Setea s-a lăţit ca o flamură stearpă
şi lemnul s-a târât ca un şarpe, înghiţindu-i pe alţii.
Broaştele au săltat cum arcurile prin ţarini.
Ţânţarii ţărânii au răsărit peste dealuri şi întunericul a împietrit
ca un munte pe suflarea de jale.
Tăuni trândăveau între stele. Lăcustele aveau gură de foc,
prăpădind spicul şi cerul.
Grindina omora vitele şi foametea răscolea adâncul.
Întâiul născut nu mai sufla, cu gura fumegând.
Şi a tunat toiagul şi marea s-a despărţit, roşii erau pereţii ei,
întuneric înapoi, lumină înainte.
Suflarea Lui a surpat tavanul apelor şi roţile au zburat
în neant, rostogolind moartea peste ţeste şi inimi
asemenea unui curcubeu întunecat.
Slava Lui umbla în tot locul, surpând şi mângâind.
Valurile s-au închegat ca sângele peste oştile de plumb
şi îngerii duceau poarta cu stâlpul de foc şi stâlpul de nor
pe deasupra lor.
Pustiul dădea târcoale cu praf şi cu sete, cu vedenii şi plânset.
Şi plângerile erau multe şi îndoielile îşi zvârcoleau capetele
sub pieptare şi platoşe, strălucind cu razele negre.
Toiagul a mai urlat o dată şi apă din piatră a spart,
Mană dulce, pulberi de aur, seminţele vieţii, albe ca neaua,
rodind nemistuite plutire şi fulger în purităţi vii şi statornice.
II
Verdeaţa muntelui e răcoroasă şi mângâietoare,
învelită în negură. Cazanele pâinii duduie,
focul zguduie pietrele, fumul înăbuşă piscul.
Pietrele se topesc asemenea cerii.
Glasul Celui ce Este l-au auzit, cutremurând, văile.
Trâmbiţele sună mai tare, frunzele de aramă
se clatină şi înmulţesc vuietul scobind legile
cu degetul sfânt, patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi. În muntele vieţii.
III
Cortul s-a ridicat, cu aur şi aramă şi argint,
mătase violet şi păr de capră peste inul curat,
împletite covoare, piei vişinii sfinţite şi untdelemn
înmiresmat. Smirna şi tămâia, scorţişoara şi trestia dulce
miruiau cu miresme şi sfinţenie.
Acolo s-a întărit legământul. Acolo şi-a arătat El faţa.
Înăuntru şi pe dinafară, Chivotul din lemn de salcâm,
să fie învelit cu aur, cununi de aur să-l lege,
capacul cu heruvimii de aur cu aripile întinse,
să se privească în ochi, fulgerele să-i vestească vrerea
şi poruncile scrise
cu foc.
Frunzele de migdal şi noduri de flori să înmiresmeze
sfeşnicele, duhul să umple cupele.
Şi Chivotul umblă înainte, sub stâlpul de foc, strălucind
cu rubine, înviind lumina. Opreşte apa Iordanului.
Înaintea trâmbiţelor, mărşăluieşte în jurul cetăţii
pline de lapte şi miere, înmulţind sunetele lor
ca de berbece. Zidurile se cutremură,
sunt dărâmate de urlet de luptă şi armonia
ascunsă în cornul de luptă.
Sfâşierea şi urgia sunt flamura nopţii ce vine.
Albastrul mării se regăseşte în ulcioarele sparte.
|