| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Liviu Ioan StoiciuRomantic În aşteptarea ta, îmi cresc urechile alarmant. Ce romantic! Mai vii o dată? Dacă mă mai concentrez un pic, aud susurul apelor subterane şi văd, de la Bucureşti până pe celălalt mal al zilei, unde îmi faci tu cu mâna, goală, fluturându-ţi rochia, când şi când Îmi e atât de dor de tine! Pe aici mă plictisesc, porumbelul alb trimis de tine acum două zile, cu bileţel, a vomat sânge. Ce ţi-a venit să-l semnezi Sfântul Duh? Stau cu picioarele bine înfipte în pământ tot timpul, să nu mă ia vântul. Ce folos? În aşteptarea ta m-a prins iar noaptea, am ieşit până la urmă din propria-mi cochilie, am ocolit biserica prin spate, mi-am făcut cruce când am ajuns la gard mi s-a părut că ai venit şi am intrat în criză. În cimitir era lună plină
Nu-l doare capul În fiecare zi, acelaşi necaz nu ştie încotro să o ia, ce să facă, n-are un plan sau o idee care să-l scoată din acest mister. În lipsă de altceva, citeşte. De jur împrejur, obscuritate, amorţeală. Şi nimeni care să-l ajute Nu mai aude nici ciripitul păsărilor, nici de vreo vărsare de sânge. Şi obişnuitul n-a devenit neobişnuit, nu se poate resemna într-atât cu lenea, dar nici nu se răzvrăteşte, nu-i spune nimeni că aşa e şi că e normal să meditezi, să stai într-o poziţie de espectativă, de plutire de la o vârstă, să-ţi iei zborul de ce nu? Chiar dacă nu ţi-ai încheiat socotelile Ţine, separat, binele şi răul în borcane, din care se serveşte cu linguriţa. Nu şi-a luat nici o măsură de siguranţă, lasă lucrurile să curgă de la sine mai e timp. În acest măreţ delir românesc. Ce rost mai are acum să nege? Se complace. Ar vrea să se bată pentru cel mai mic fleac, dar nu-l mai interesează nimic, sincer. Cuiburile de lavă dinlăuntrul lui stau liniştite. I-ar plăcea să se regăsească bucuros în el însuşi, dar nu vrea să provoace un cutremur. În ciuda simplităţii lui extreme şi a caracterului inepuizabil al procesului cosmic de schimbare în care e implicat Nu înţelege exact. Fiecare lucru se petrece la timpul lui. Are o senzaţie de gol. Obscuritatea are mai mult un rol psihologic. Slăbeşte un kil într-o zi, într-altă zi pune kilul la loc, se miră că nu-l doare capul. Altfel, n-are decât rezultate contradictorii. În condiţii normale de luminozitate se ridică de la pământ o jumătate de metru şi cade, depinde de ceea ce gândeşte sau de ceea ce citeşte, degeaba e avertizat: Vedeţi ca nu cumva să fie cineva care să vă jefuiască prin filozofie şi prin deşartă amăgire O mişcare foarte bizară, într-adevăr, care nu poate fi atribuită unui fenomen natural cunoscut, îşi notează el cu ziua, luna, anul, ora; şi că a căzut în picioare, natural, a avut mari emoţii, i s-a tăiat respiraţia. În fiecare zi, acelaşi necaz
Gust sărat Acolo va fi cu adevărat plânsul şi va fi scrâşnirea dinţilor, nu aici Pe plajă, la mare, doi prieteni întinşi pe spate pe rogojini, privind cerul albastru, fără nouri. Unul din ei nu mai are nici un motiv să continue viaţa are gust sărat pentru mine, mă voi întoarce de unde am plecat, se va deschide un nou ciclu, m-am plictisit să mă risipesc atâta, e rândul altora să iasă din anonimat, să iubească, să se amăgească ziua aceea va veni ca un laţ. Să vină o dată, să scap de mine Nu-ţi fă iluzii, ce altceva? Ştii urmarea: te vei afunda în întunericul de afară, fără margini şi nu-ţi vei aminti, nu-ţi vei mai regăsi locul în ordinea generală a lucrurilor.
Pur şi simplu Mă privesc de sus, n-am cuvinte. Singur, urc muntele nimic metafizic, nu întâlnesc nici la dus, nici la întoarcere pe nimeni pe traseu, mi se rupe inima, e atâta pace, intru până la glezne în stratul de frunze şi mă gândesc la mine ca la ultimul om. Ar fi extraordinar dacă aş ajunge, din senin, într-o altă lume, într-un alt context, altă conjunctură, chiar dacă n-aş scăpa nici acolo de griji. Mă opresc de câte ori aud un geamăt, iniţial am crezut că sunt urşi alergându-se, dar nu e decât vântul, se freacă un copac de altul undeva deasupra capului, că la atât mă duce mintea. Bietul de mine: la Cabana Poiana Izvoarelor, pe 2 noiembrie, beau o cană mare de ceai dulce, un motan îmi cere de mâncare, n-am ce să-i dau, nici ce să-i cumpăr de aici. Mă latră câinele cabanierului, care taie lemne. Plec mai departe, pe creastă, unde a fost graniţa, îmi îngheaţă mâinile, curentul rece mă sufocă, poate nu merit nici această bucurie. Îmi stă pe limbă să-mi exprim cu voce tare această stare de bine, de neînţeles, mă abţin însă: urlu numai pe dinlăuntru. Mi-ar fi plăcut să nu fiu singur Consemnez cu pixul, pe loc, oprit pe margine, pe o hârtie scoasă din buzunarul de la spate al blugilor: aţi încercat vreodată aceeaşi senzaţie ca mine vreodată? Înainte de a se fi prăbuşit în prăpastie. Pur şi simplu.
Slavă cerului Priveşte câinele alb, şchiop, echilibrul lui în mers, are piciorul drept din faţă vătămat, săracul, câinele întoarce capul, i se uită în ochi, brusc îi apar în faţă colibe pe o plajă. Intră în peisaj, sunt colibe cu cenuşa rece în vatră câinele vagabond o latră, îşi revine la realitate. Îi aruncă sandvişul din care mânca pe bancă, în parc. Are ceva cu capul. Ce i se întâmplă? Nimicuri, frivolităţi. Câţi nu visează ca ea, la mizeria de odinioară ca la un paradis. Mizeria de odinioară, când totul a fost pierdut şi singura salvare a rămas mişcarea. A uitat să-şi mai numere bătăile inimii, cu mâna pe ceas, între timp a alungat şi câinele şchiop. Slavă cerului. Acum, noaptea, nu mai este deşteptată de frigul cosmic.
Mai are de scris Bani aruncaţi în vânt: peste noapte a plouat, acum stă iar să plouă, şterg încă o zi din jurnalul meu de concediu. Mă dor toate cărnurile. Aud penitenţele şi gemetele unor scriitori de altădată, scăpate din apa mării e un lanţ al suspinelor. Cărnurile mele au cotropit întreaga staţiune Neptun de la Vila lui Ceauşescu până la discoteca Paparazzi, sunt bun de ciugulit. Dacă aş muri acum, staţiunea asta ar muri de scârbă. Şi de milă. Îmi pune picături în urechi. Înger păzitor. E de o apatie tensionată: e venin Nu mai turna atât: e anestezic, se scurge pe gât, intră în nisip. Îmi trag nasul, înghit, înghit, briza mă umflă, îmi dau drumul în gol, sunt bolnav copt, steagul negru de pe plajă, arborat, îmi acoperă faţa, de ce faci asta? E întors acasă, abătut, ştii că n-ai voie să intri în apă că mai are de scris |