Poezie

În oraşul meu cu feţe cunoscute

În oraşul meu e atât de cald încât
Oamenilor le e frică să se îndrăgostească să nu ardă cumva din mers.

Când se întâmplă
E ca şi cum ar fi cineva blestemat, tu sau eu, sau poate ea,
Şi am fi picat cu toţii în cine ştie ce capcană,
Şi am plimba ghinionul prin cartier,
Cum ar spune unii.

Şi atunci oamenii se ascund în umbre,
Desprind de pe jos cu vârful degetelor umbrele ca pe nişte
Piei abandonate, scurse de pe trupuri,
Şi dacă nu le vin pe măsură
Încep să latre, să guiţe, să sâsâie şi
Să se târască de la o speranţă la alta,
Şi sub nicio speranţă nu se va face umbră din nou.

În oraşul meu oamenii se topesc
Ca nişte lumânări uitate de Dumnezeu,
Câţiva se-ascund în piatră, statui cu ochii vii,
Alţii, de teamă, rămân fideli iubirilor duse ca ploi mărunte
Şi conştiinţa îi arde cum ard ierburile pe dealuri.

În oraşul meu e atât de cald încât
Nimeni nu are curajul să se îndrăgostească,
Aşa a hotărât primarul ăla mic, mic, cât o buburuză,
El stă la umbra unui oftat şi bea bere.
Iar în oraş oamenii fac tumbe, se dau peste cap în ei înşişi
Sperând să devină broaşte, păsări sau fulgi de nea.

Ce prostie o mai fi şi asta,
Au îmbătrânit vulcanii de când nu s-a mai văzut aşa ceva.
– Asta e posibil! Aşa se povesteşte. S-a mai întâmplat cândva
Să ningă cu fulgi adevăraţi, spuneau bătrânii.
– Da, ţin minte şi eu, da, s-a întâmplat cândva,
Dar fulgii erau de cenuşă, şi pe fulgi nişte feţe cunoscute.

În oraşul meu e atât de cald încât
Mi-e frică să să-mi iau zborul
Ca nu cumva să desenez printre voi
Traiectoria unei flăcări.

Coşmar

Câinele meu merge în fiecare zi în grădină şi începe să scurme,
După o vreme îl aud lătrând,
Şi trage din groapă un cadavru,
Apoi încă unul şi încă unul.

Curând vor apare curioşii, capetele vecinilor deasupra gardului,
Unul lângă altul, femei, copii, bărbaţi şi vrăjitoare
Ca nişte păpuşi puse la uscat şi vor privi recolta de cadavre,
Apoi, va da buzna poliţia
Şi mă vor pune în cătuşe,
Oamenii vor huidui, vor arunca cu pietre, iar câinele meu va râde cu râs de om.

Panicat, dau fuga în grădină şi, surprinse,
Cadavrele sar gardul, apoi
O iau la fugă, dezmembrându-se, risipindu-se.
În urma lor, un abur uşor dispare şi el.
De data asta nicio suspiciune pe străzi. Niciuna.

Aş putea răsufla uşurat. Dar câinele se uită la mine ciudat şi zâmbeşte.
De câteva zile, câinele meu scormoneşte din nou în grădină
Şi dintre tufişuri scoate câteva capete de oameni, ca nişte verze
Le aşază pe terasa din spatele casei
În faţa uşii, apoi latră.
Ies în fugă, din nou sub pielea mea se face frig
Şi tremur ca un vierme în cârlig:
Capetele au faţa mea.
Toate mă privesc cu orbitele goale şi mari, şi toate râd, şi râd!

Vând câine! Vând grădină roditoare! Vând tot!

Cât de frumos

Şi cât de frumos scriam eu cu degete de jar
Numele iubitelor mele
Pe ape
Şi toate sfârâiau şi curgeau
Mai departe pe râu.

Din locurile în care scriam
Şi degetele îmi luau foc,
La ceva timp
Se înălţau minunate curcubeie.

În liniştea de sub umbre

Prin gaura cheii nu trec nici copiii,
Nici umbrele lor şi
Nici norocul de a sufla în fierbinţeala istoriei.
Eu, în schimb, trec pe sub crini,
Mă îmbăt prin florile de salcâm şi
Cred că sunt aproape unic
Dacă nu aş avea în amândoi ochii acelaşi asfinţit.
Într-un ochi trebuia să locuieşti tu,
Tu adunată grămadă sub un înveliş subţire de griji şi spaime,
Cu teama că eu ajung acasă prea târziu sau niciodată
Şi cina pregătită pentru mine a hrănit o nouă apocalipsă.

M-am dus singur în incubator
Şi n-a ieşit nimic din mine, doar un oftat,
M-am resemnat văzând cum ies de sub faldurile timpului
Toate aceste mici jucării, cum ar fi viaţa, moartea sau lutul,
Iar veşnicia e ştirbă de un dinte şi habar nu are.

Acum stau pe terasă
Privind ziua drept în ochi
Mă întreb de ce oare te decolorezi atât de incertă.

Prin gaura cheii trece iubirea, stai liniştită,
Tot ce vezi sau visezi e în siguranţă acolo.

În joacă întorc galaxiile pe o parte şi pe alta
Ca pe nişte clătite
Şi îţi pot mărturisi înainte de-a ieşi pe uşă că
Zilnic se întâmplă să fiu altul,
Şi fiecare dintre aceştia se umple de alte zile,
Tu nu vezi,
Nici ceilalţi dinafară nu văd,
În liniştea de sub umbre fiecare vede ce visează.

Păpuşi pe plaja mea de lut

Au mai rămas în garderobă
Câteva corpuri pe umeraşe,
Când voi avea timpul de partea mea
Le voi încerca şi pe acelea.

Mi-am luat pastilele de dimineaţă. Privind cum plec,
Scările parcă se înmulţesc pe zi ce trece,
Tu stai în cadrul uşii privindu-mi umerii lăsaţi
Şi ţi se frânge inima la fiecare pas.
Până ajung jos, Dumnezeu, drăguţul,
Mă împinge înapoi în mine de vreo 2-3 ori.

Am ajuns unde aveam treabă cu mine
Şi azi parcă îmi plouă direct în suflet,
Locul în care ar vrea să se ascundă un deşert,
Iar vara mă depărtez de mine ca un nor subţire.
De ziua mea vă cânt,
Iar voi auziţi cum îmbătrâneşte clipa,
Prea des, prea dintr-odată.

Într-o bună zi am să scot din garderobă
Rând pe rând câte un trup
În care să mă îmbrac
Şi o să mă iau frumos la dans cu focul dintre noi
Pe plaja mea de lut.
Şi cu fiecare corp îmbrăcat peste mine,
Ceva din mine pleacă,
Ceva din Dumnezeu vine,
Doar eu rămân ca o păpuşă despuiată
Pe mâna ventrilocului.

O cafea tare risipeşte visele

Beau cafea în faţa ferestrei deschise
Şi pe pervazul ei pun firimituri
Pentru vrăbiile cu care schimb priviri.

Vis-ŕ-vis, la etajul 7, o blondă dansează goală
În lumina dimineţii,
Aprind o ţigară şi mă gândesc distrat
Cum au rătăcit îngerii care se recunosc
În noi sau mai degrabă în dansul de la etajul 7.

Viciaţii beau cafea tare
Înainte de a naufragia în lumina zilei.

Păsările ciugulesc firimituri de poveşti sau chiar vise,
Iar eu, cinic, de sub cămaşă le arăt
Două aripi umede ca două foarfece însângerate.

Poliţaiul îşi plimbă legile pe stradă
Şi habar nu are că la etajul 7
Lumina dimineţii dansează goală în ferestre,
Şi n-am niciun pic de inspiraţie.