(din Ramuri, nr. 9/2011)

Noi, optzeciştii, râdeam de orice. Era destul să-i fie

cenzurat unuia un poem, că, imediat,

râdeam în prostie

de ce s-a întâmplat.

Realul eruptiv din noi ţâşnea

precum un gheizer şi nu-şi găsea

sălaş decât în inima unor poeme,

închise ulterior cu lacăte de aur în sertare,

pentru a nu cădea pe mâna securităţii.

Cine se temea atunci, şi acuma se teme.

Eu, însă, şi mai apoi, în capitalism,

râdeam cu o neţărmurită poftă,

ca un om neţărmurit în optimism.

Râdeam de se cutremurau codrii, cum se spune,

de cădeau ramuri din copaci

şi stâncile unde se odihneau vulturii,

râdeam de s-a auzit până la Uniune

şi m-a întrebat domnul Manolescu:

Ce vrei ca să taci?!

(din Ramuri, nr. 9/2011)

să-ţi faci astăzi o casă

într-un sat numit Balta Verde

şi mai ales într-o comună numită Gogoşu,

e o faptă suspectă şi curioasă –

toată lumea ar crede

că vrei să speli nişte bani,

şi, nu că reproşu’

lor te-ar urmări peste ani,

dar în această Românie-file de poveste,

toate neamurile şi prietenii, iniţial,

apoi tot poporul,

te-ar fila şi-ar năvăli peste tine fără veste,

doar-doar vor afla,

pe căi directe, fără altă întrebare,

de ce faci tu pe subvieţuitorul

cu atâtea cărţi şi premii literare?!

(din Ramuri, nr. 9/2011)

încă din nouăzeci şi doi, câteva doamne simandicoase

de ofiţeri superiori m-au acuzat că eu trag sforile,

de fapt, frânghiile groase

ale Festivalului „Paşii Profetului’’ şi gurile

lor nu le-am putut închide până ce n-am tăiat

frânghiile bârfelor din faşă,

stabilind un tratat de neagresiune şi de linişte imediat

cu respectivele doamne nărăvaşe

şi, în general, stimabile,

explicându-le, de multe ori desculţ, cu un sărut,

că ar fi păcat, după ce că avem sărbători puţine,

şi acelea să fie la intrigi vulnerabile

(din Ramuri, nr. 9/2011)

M-am tot rugat la direcţiunea

Bibliotecii Brukenthal

să-mi mărească indemnizaţia şi lunea

să-mi acorde zi liberă,

că am ajuns într-un hal fără de hal

de când fac şi pe ghidul şi pe translatorul.

E drept că-mi place, să fiu sinceră,

că luminez tot vizitatorul,

dar nu mai am timp de scris poeme

şi fără ele sufletul mi se face cenuşiu.

Cu salariul mărit, nu m-aş mai teme,

mi-aş cumpăra un dictafon

şi n-ar mai trebui să scriu!