Ultimul deceniu de investigare în arhivele securităţii a condus la naşterea unei cărţi – document de mare valoare în limpezirea raporturilor dintre puterea discreţionară instaurată în România după 1945 şi viaţa monastică. În 2009, la editura Partener, a fost publicat volumul intitulat Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ’50 semnat de doi cercetători pasionaţi şi avizaţi în ambele domenii (politica şi monahismul): George Enache şi Adrian Nicolae Petcu.

Se vorbeşte şi se scrie de două decenii încoace despre toate tipurile de persecuţii şi crime îndurate de cei ce s-au opus cu dârzenie şi neînfricare comunismului. Tangenţial, şi persecuţiile la care a fost supusă biserica ori cei ce-i slujeau, în epoca întunecată, au fost aduse în discuţie. O lucrare sistematică însă, cu excepţia cărţii părintelui Ioan Dură (Monahismul românesc în anii 1948 – 1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acesta, Editura Harisma, Bucureşti, 1994), amintită de cei doi autori încă din „Preliminarii”, unde să fie prezentat efortul diabolic de anihilare a credinţei, n-am avut până în prezent. Cu atât mai mult, salut dintru început un astfel de demers cu profunde implicaţii în conştiinţa prezentului şi a viitorului acestei nefericite ţări. Cartea lui George Enache şi Adrian Nicolae Petcu reprezintă una dintre dovezile de necontestat ale luptei adeseori tăcute şi tenace duse de biserica ortodoxă şi de slujitorii ei împotriva secularizării totale, împotriva ateismului impus cu violenţă, în cele din urmă, împotriva voinţei ocupanţilor de a desfiinţa instituţia ecleziei, înţelegând prin aceasta nu doar biserica materială, ci şi pe cea spirituală (unitatea de credinţă şi rugăciune creştin-ortodoxă).

Cartea este constituită din şapte capitole de analiză asupra fenomenului rezistenţei ortodoxiei din România postbelică în faţa tentativei brutale de distrugere a spiritualităţii noastre strămoşeşti şi dintr-o vastă secţiune de anexe documentare ce conţine atât fotografii ale unor preoţi şi monahi implicaţi în această luptă, cât şi 23 de documente din arhivele Securităţii, până nu demult strict secrete. Din acestea transpare cu maximă claritate planul, pus la punct în detaliu, de desfiinţare treptată a monahismului ortodox şi nu numai. Documentele reproduse în volum oglindesc tragedia încercării de a aresta însăşi biserica, nu doar pe slujitorii ei, numiţi în mai toate rapoartele Securităţii cu un termen incalificabil: „elemente”. Monahii şi monahiile nu erau, aşadar, fiinţe integre, ci o categorie inferioară, demnă de tot dispreţul, pasibilă permanent de a fi supusă procesului de „reeducare”.

Personajul principal al cărţii este, prin forţa lucrurilor, controversatul patriarh Iustinian Marina, numit şi „Patriarhul roşu”, în realitate pilonul de rezistenţă cel mai solid în lupta Securităţii cu biserica ortodoxă. Motivul central al volumului îl reprezintă celebrul decret 410 din 1959, prin care multe mănăstiri ortodoxe au fost desfiinţate şi transformate fie în aziluri de bătrâni, fie în cabane de vânătoare sau posturi silvice, iar călugării sub 55 de ani şi maicile sub 50 de ani obligaţi să părăsească mânăstirile, să renunţe la monahism şi să reintre în viaţa „civilă”, mai precis în „câmpul muncii”. De asemenea, decretul prevedea ca alegerea de a rămâne în monahism să implice renunţarea la pensie a călugărilor vizaţi de criminala „reformă”. Orice speculaţie pe această temă e combătută în carte cu ajutorul unor rapoarte clare ale Securităţii care, în tot deceniul cinci, culminând cu finalul acestuia, n-a precupeţit nici un efort în ducerea la îndeplinire a planului ei diabolic, susţinută fiind de un servil Departament al Cultelor. Aceleaşi documente dovedesc faptul că aşa-zisul „Patriarh roşu” s-a folosit de toate tertipurile posibile, dar mai ales de o inteligenţă remarcabilă pentru a contracara acţiunile Securităţii şi pentru a-i proteja pe monahi. Iată ce pune în evidenţă unul dintre referatele Securităţii reproduse în carte: „Organele noastre deţin informaţii verificate din care rezultă că patriarhul ca dând (sic!) o interpretare falsă unor prevederi din decretul 410/1959, să obţină rămânerea şi pe mai departe a tuturor mânăstirilor şi a majorităţii călugărilor existenţi în prezent. (…) Pentru menţinerea tuturor mânăstirilor existente, patriarhul studiază în prezent posibilitatea ca odată cu aplicarea decretului 410 să contopească unele mânăstiri, concentrând în ele un număr mai mare de călugări, iar celelalte să fie propuse a se aproba să rămână afiliate primelor. În ultimul timp organele noastre au obţinut informaţii din care rezultă că patriarhul foloseşte aceeaşi tactică şi în alte probleme care se referă la relaţiile bisericii cu statul nostru” (Nota nr. 12094/S din 26 II 960).

Primul capitol al cărţii, „O perspectivă asupra monahismului românesc din perioada modernă până în 1949”, evidenţiază cauzele mai profunde ale luptei împotriva vieţii monahale şi a mânăstirilor: din a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc, un puternic curent antimonahal, provenind din Europa Reformei şi a Revoluţiei franceze, se face simţit în multe texte dedicate acestui subiect: „Monahismul era atacat deoarece era considerat o formă inutilă de existenţă, fiind contrar naturii umane. Dincolo de discursul principial, teoretic, pentru justificarea inutilităţii vieţii monahale erau exploatate şi valorificate la maximum toate deficienţele şi slăbiciunile constatate ale sistemului. Orice cădere, cât de mică, de la rigorile monahale, era considerată un semn al inadecvării acestor exigenţe la natura umană”. O anumită „criză” a monahismului românesc este sesizată în 1936 de mitropolitul de atunci al Bucovinei, Visarion Puiu, care propune o serie de reforme în viaţa monastică, aflată în declin după reforma lui Cuza. Mareşalul Antonescu nu este nici el străin de formarea unui curent de opinie antimonastic în România. Cartea în discuţie redă ordinul său din cadrul unei şedinţe a Consiliului de miniştri: „Ocupaţi-vă şi de problema mânăstirilor noastre de maici şi de călugări. Sunt acolo focare de intrigi şi de infecţie morală. Şi atunci, sau vom duce aceste lăcaşuri pe drumul intereselor superioare ale neamului sau le distrugem (s.n.). Faceţi din ele centre active de muncă şi de disciplină”. E mai mult decât evident, încă din primul capitol, că drumul spre orice formă de abuz al puterii instalate cu tancurile sovietice era deschis încă dinainte de 1945. Acelaşi capitol pune în evidenţă reformele monahale care au loc în perioada interbelică în Oltenia, de unde provine viitorul patriarh Iustinian Marina, un apropiat al reformatorului Vartolomeu Stăncescu, şi felul în care aşa-zisul „Patriarh roşu” a reuşit să facă posibilă continuarea vieţii monahale şi a mânăstirilor după instaurarea comunismului. Capitolul intitulat „Mănăstirile sub supravegherea Securităţii în perioada 1948-1955” aduce importante clarificări privind rolul unor mânăstiri şi a trăitorilor din ele în susţinerea grupurilor de partizani din munţi, în diferite zone ale României: „În Vrancea a activat cunoscutul grup armat condus de fraţii Paragină. În acest caz legăturile şi hrana erau procurate în cea mai mare parte de către părinţii monahi Evghenie Hulea de la Schitul Brazi şi Teodosie Filimon de la Schitul Muşunoaiele, care s-au alăturat acţiunilor preotului Ştefan Marcu de la Nistoreşti. (…) În Munţii Făgăraşului, pe ambii versanţi, rezistenţa anticomunistă a constituit un veritabil front de luptă. Este bine documentat faptul că grupul Arsenescu-Arnăuţoiu de pe versantul sudic au recurs în mod frecvent la sprijinul duhovnicesc dar şi material al preoţilor şi monahilor din zonă“. Exemplele prezentate sunt numeroase iar consecinţa legăturilor dintre mânăstiri şi lupta pe ultimele fronturi ale rezistenţei anticomuniste cât se poate de previzibilă: nu mai putea fi evitată o confruntare decisivă „între Biserică şi monahism, pe de o parte, şi Partid şi Securitate, pe de altă parte”. Următoarele capitole ale volumului se referă la acţiunile premergătoare adoptării decretului 410 şi la efectele aplicării acestuia. Cu toate eforturile de contracarare a măsurilor discreţionare, situaţia se prezenta astfel: după aplicarea decretului, din 6014 călugări prezenţi în mânăstirile din România mai rămân doar 1456, iar dintr-un total de 224 de mânăstiri mai rămân doar 132. O interesantă Addenda prezintă Fenomenul „Vladimireşti” şi Ancheta asupra Mânăstirii Slatina şi dosarul „Rugul aprins”.

Cartea lui George Enache şi Adrian Nicolae Petcu ne invită la o reconsiderare, şi din perspectiva raporturilor dintre comunism şi monahism, a vieţii românilor după 1945, până în tulburatele zile de acum. Probabil nimic din ce trăim nu este întâmplător.