Nu de puţine ori am simţit în adâncul sufletului jena profundă de a fi fost, fără să am habar, contemporana lui Nicolae Steinhardt. În 1989, când părintele a trecut la cele veşnice, aveam 25 de ani şi nici cea mai mică idee despre existenţa unuia dintre cei mai luminoşi creştini şi cărturari născuţi în România. Deţineam, pe atunci, doar o vagă informaţie despre puşcăriile politice şi doar în virtutea faptului că mama îmi vorbise pe şoptite despre o percheziţie pe timp de noapte în casa părintească, urmată de devastare, confiscare a bunurilor şi arestare a bunicului meu, în anii ‘50. Acum, aflând despre prietenia îndelungată a lui Nicu Steinhardt cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, despre deasa pomenire a numelui şi cărţilor sale la „Europa liberă”, îmi dau seama că e posibil să fi auzit de el, fără ca însă să-i fi acordat importanţa cuvenită.

Întâlnirea mea cu Nicolae Steinhardt s-a petrecut mult mai târziu, prin cărţile-i interzise şi care după 1990 au început să vadă lumina tiparului. Am citit mai întâi mult încercatul Jurnal al fericirii, o carte arestată ca şi autorul ei, şi apoi, după câţiva ani, minunata culegere de predici Dăruind vei dobândi. Pot spune astăzi, cu mâna pe inimă, că nu atât prima, cât a doua carte a operat mutaţii profunde în conştiinţa şi credinţa mea. Preambulul la recenzia de faţă e prima mărturisire a experienţei trăite în încercarea de a pătrunde sensurile profunde ale creaţiei Părintelui Steinhardt. În cazul lui, biografia şi opera formează un „organism” viu, unic, cu totul special, iluminat de lucrarea Duhului Sfânt. Descoperirea lucrării acestui mare înduhovnicit se face treptat şi e, cred, departe încă de a fi cunoscută în integralitatea ei. Se cuvine, în acest sens, să menţionez trei demersuri de importanţă majoră, în ordinea lor cronologică: publicarea în 2005, la Editura Nemira, a volumului intitulat Nicu Steinhardt în dosarele securităţii (1959 – 1989) şi care reprezintă subiectul acestei recenzii, apoi începerea tipăririi integralei Steinhardt la Editura Polirom şi lansarea ei în 2009 (la 20 de ani de la moartea Părintelui) şi, în fine, în mare legătură cu acestea, publicarea tot în 2009, la Editura Humanitas, a impresionantei monografii intitulate N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii de George Ardeleanu. Cărţii din urmă intenţionez să-i consacru viitoarea recenzie.

Volumul Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii este, ca şi în cazul cărţilor lui Marius Oprea, rodul căutărilor profesioniste, în „infernul de hârtie” al arhivelor sinistrei instituţii, întreprinse de doi cercetători tineri: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan. Lor le aparţine meritul selecţiei documentelor, iar Clarei Cosmineanu şi studiul introductiv purtând titlul: „Despre intelectuali şi societatea comunistă”. Prefaţa cărţii e semnată de Toader Paleologu.

Lectura acestei cărţi, cu asumarea de la bun început a sentimentului de oroare resimţit de cititorul cu conştiinţă vie, mi se pare absolut necesară pentru cei ce vor să-l cunoască mai bine pe Nicolae Steinhardt. Dacă citim doar cărţile lui, îl înţelegem parţial, fiindcă ele nu au cum să evidenţieze, având şi alte subiecte, teroarea continuă trăită de evreul mai român decât mulţi dintre români, convertit la ortodoxie într-o celulă de închisoare sub nasul vigilent al torţionarilor, opozant până la moarte al criminalului regim comunist din România. Pe de altă parte, documentele de urmărire neîntreruptă în celebrul dosar „Scriitorul” sau „Ortodoxul” iluminează multe faţete neştiute ale personalităţii „obiectivului” Nicolae Steinhardt, precum şi caracterul oamenilor de care a fost înconjurat.

Volumul reuneşte 100 de documente de urmărire operativă care alcătuiesc, probabil, cea mai detaliată biografie de care ar putea beneficia vreodată un muritor. Dincolo de absurdul prezent în fiecare dintre aceste rapoarte de urmărire sau delaţiuni de cea mai joasă extracţie, imagine a absurdului unei societăţi totalitare, dincolo de umorul involuntar al „biografilor” securişti sau informatori de doi bani, răzbate tragismul unui destin. Nicăieri, de fapt, după ce a ieşit din închisoare, n-a putut să-şi găsească liniştea. Nici măcar la Mânăstirea Rohia, unde era supravegheat la fel de obsesiv ca şi în viaţa „civilă”. Vorbele lui Oscar Steinhardt, tatăl său, se adeveresc. Avea să iasă dintr-o închisoare mai strâmtă în alta mai largă.

După ce termini de lecturat stupidele şi încremenitele rapoarte, scrise în cea mai pură „analfabetică” (exerciţiu de voinţă şi de răbdare în cele din urmă), rapoarte ce au dat de mâncare inclusiv Direcţiei I a Securităţii, când s-a considerat că „obiectivul” reprezintă un pericol la adresa regimului, constaţi că singurul delict al urmăritului a fost cel de gândire şi de credinţă. Ce pune, de fapt, în evidenţă majoritatea covârşitoare a rapoartelor? Că suspectul scrie, publică, trimite şi primeşte cărţi în şi din ţară, dar în şi din Europa, că e un „fanatic religios”, că se călugăreşte în taină, la fel cum în închisoare, tot sub nasul lor, se botează ortodox, că o femeie îi face curat în garsonieră şi îi pune pachete la poştă, că în vizitele sale în Franţa şi Belgia se întâlneşte cu intelectuali români din diaspora, că despre cărţile sale se vorbeşte la Europa liberă, că are o stare precară de sănătate. Nu la fel de „inofensive” sunt măsurile întreprinse de poliţia politică din România deceniilor şapte şi opt. Dincolo de uriaşa presiune psihologică exercitată asupra Părintelui, are loc o serie de acţiuni de intimidare şi îngrădire a libertăţii sale de expresie: Jurnalul fericirii îi este confiscat de două ori, fondul secret de cărţi cu conţinut antitotalitar de la Mănăstirea Rohia este şi el descoperit şi confiscat în urma unei delaţiuni, casa îi este împânzită cu aparatură de ascultare, prietenii îi sunt cooptaţi de Securitate pentru a-l turna permanent, face vizite regulate la secţiile omniprezenţilor „băieţi cu ochi albaştri”, unde este interogat, corespondenţa îi este interceptată. N-am bănuit niciodată, citindu-i cărţile, mai ales pe acelea mărturisitoare ale lui Hristos, infernul pe care-l traversa pas cu pas, zilnic, implacabil, autorul lor. Atâta seninătate, bucurie şi speranţă răzbate din ele încât ai fi tentat să crezi că Părintele Nicolae trăia în cea mai bună dintre lumile posibile. Cu adevărat, o lecţie de viaţă este aceasta. Să nu te plângi niciodată, să nu laşi ca nimic din mizeria cotidiană să-ţi adumbrească nădejdea în libertate sau voinţa de a te mântui, chiar dacă timp de trei decenii nu poţi face nici un gest care să nu fie raportat.

Din păcate, infernul în care a trăit N. Steinhardt a căpătat formă şi datorită falşilor săi prieteni, oameni fără coloană vertebrală care, în schimbul unei aparente toleranţe din partea regimului sau chiar în schimbul unor avantaje materiale, au comis ceea ce Părintele considera a fi un păcat de neiertat, alături de prostie: turnătoria. Graţie cercetărilor minuţioase întreprinse de George Ardelean şi fructificate în volumul N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii aflăm ceva ce nu se ştia la data apariţiei cărţii cu documente din dosarul „Scriitorul”. Anume că principalul său delator a fost nimeni altul decât bunul său „prieten” şi mare „disident”, Ion Caraion.

Vreau să subliniez în încheiere că îl invidiez sincer pe un oarecare căpitan Robu Iosif, care a avut mulţi ani la rând misiunea să-l supravegheze fără răgaz pe N. Steinhardt. Multe dintre rapoartele publicate în carte sunt semnate de el, nu e străin de nici una dintre măsurile de grosolană îngrădire a libertăţii de expresie care l-au umilit permanent pe autorul Jurnalului fericirii. Ani de-a rândul acest căpitan pe atunci, ridicat probabil în grad după 1990 pentru merite deosebite în menţinerea regimului totalitar, a avut privilegiul să-şi intersecteze destinul lui cazon, îmbâcsit de nimicnicie, cu destinul unui om exemplar, de la care ar fi avut de învăţat o lecţie dură: păstrarea demnităţii şi a verticalităţii cu orice preţ. Dacă acest Robu Iosif ar fi avut şi şansa unei iluminări divine, atunci cu siguranţă am fi fost martorii unei spectaculoase convertiri. A ratat această şansă unică. Dacă mai trăieşte, e probabil, ca şi alţii din tagma lui, beneficiarul unei pensii „nesimţite” şi se simte mândru de serviciile aduse patriei. La fel ca toţi cei care par a se fi născut doar ca să-l urmărească pe Nicolae Steinhardt.