Pentru mine cititorii se împart în două: cei care-l citesc pe Michel Tournier şi cei care nu. Prefer să-i cunosc pe aceia din prima categorie. Fiindcă simt că am putea avea ceva în comun nu doar ca cititori, cât mai ales ca oameni. De-a lungul timpului, de când reputatul romancier francez, contemporanul nostru, e tradus în româneşte, am „convertit” mai mulţi prieteni la trăirea irepetabilă pe care ţi-o poate aduce lectura unei cărţi semnate de el, „convertită” fiind, la rândul meu, de nişte cititori de Tournier înaintaşi.

Lectura unei cărţi de Michel Tournier, scriitor iluminat şi condus tainic de harul mărturisirii, poate avea valenţele unei iniţieri. După această experienţă, se poate întâmpla ca cititorul să-şi reorienteze, spre folosul lui, opţiunile de lectură.

După publicarea Jurnalului extim, anul trecut la Editura Humanitas, în inspirata traducere a lui Radu Sergiu Ruba (unul dintre privilegiaţii care l-au vizitat pe autor la reşedinţa sa, casa parohială din sătucul francez Choisel), o nouă carte a lui Michel Tournier a văzut, în 2010, lumina tiparului, la aceeaşi editură. E vorba de volumul de eseuri intitulat Celebrări (Célébrations), scris în 1999. Frumoasa tălmăcire în româneşte îi aparţine de această dată Biancăi Rizoli. Prezentarea foarte sintetică a conţinutului cărţii îi aparţine chiar autorului: „Cărticica de faţă celebrează bogăţia inepuizabilă a lumii. Modul de a păşi al patrupedelor – în buiestru sau în diagonală? –, valoarea fundamentală a genunchiului, secretele plajei dezvăluite de reflux, hoinărelile nocturne ale aricilor, ura pe care arborii şi-o poartă unul altuia, precum şi figurile protectoare, Magii de la Răsărit, Moş Crăciun, Sfântul Cristofor, Ludovic cel Sfânt, şi mai ales femeile şi bărbaţii devoraţi de mass-media – Sacha Guitry, Lady Diana, Michael Jackson – şi, în sfârşit, prietenii care se afla acum pe celălalt mal al fluviului şi care mă invită cu blândeţe să mă alătur lor, iată lucrurile despre care e vorba în aceste pagini’’.

Autorul e dintru început nedrept cu sine pentru că Celebrările nu sunt o „cărticică”, ci un volum cuprinzător de aproape 350 de pagini pe care nu-l poţi lăsa din mână. Eseurile ce-l alcătuiesc sunt germenii din care au răsărit marile romane ale lui Michel Tournier. Sunt explicaţii şi detalieri ale unei viziuni febril iscoditoare asupra lumii, privite întotdeauna ca marea Creaţie a lui Dumnezeu. Din această viziune niciodată împiedicată în prejudecăţi, clişee, fanatisme sau orgoliu s-au născut acele romane pe cât de moderne ca abordare şi scriitură, pe atât de ancorate în tradiţii şi în marile culturi ale umanităţii, în densa lor substanţă.

Volumul Celebrări e structurat în şase mari capitole: „Naturalia”, „Trup şi bunuri”, „Puncte de reper”, „Anotimpuri şi sfinţi”, „Imagini” şi „Personalia”. În ele, cititorul descoperă titluri surprinzătoare care-l „teleportează” pe negândite prin epoci şi civilizaţii diferite şi-l apropie de oameni şi lucruri ori prea cunoscute ori total străine. Citez pe sărite numele câtorva eseuri: „Elemente de xilozofie”, „Masacrul nocturn al aricilor”, „Descifrarea şarpelui”, „Dialog între bucatele serbede şi mirodenii”, „Sufletul vinului”, „26 ianuarie 1786 la Praga”, „Sfântul Pavel, pribeagul lui Cristos”, „Cum e să te naşti la Betleem pe 25 decembrie?”, „SIDA şi Ozon, îngerii Apocalipsei”, „Leonardo şi Johann Sebastian”, „Michel Jackson şi iconizarea”, „Tu şi dumneavoastră”.

În faţa ochilor nu ni se deschide doar o simplă culegere de eseuri, cât mai degrabă o originală incursiune în istoria mentalităţilor, subtil şi surprinzător ţesută, fondată deopotrivă pe experienţa de viaţă a autorului şi pe vasta lui cultură. Genul în care ar putea fi încadrate, în ansamblu, Celebrările este pseudojurnalul. Scriitura e la persoana I. Evocarea experienţelor trăite, a călătoriilor întreprinse, a oamenilor esenţiali întâlniţi, (dintre care câţiva sunt membri ai familiei Tournier), a cărţilor citite, a muzicii ascultate, a picturii privite, a mâncărurilor gustate, toate la un loc, prin farmecul şi simplitatea mărturisirii, îl fac pe cititor să creadă că lecturează un jurnal. De fapt, e o jucăuşă capcană întinsă de un autor pentru care umorul şi spiritul ludic sunt esenţiale şi în viaţă şi în artă şi în credinţă. În spatele fiecărui eseu la persoana I stau, de fapt, profesorul de filozofie, neîmplinit în viaţa reală şi marele scriitor, plenar afirmat, care este Michel Tournier.

Nu de puţine ori şi nu în puţine moduri
şi-a exprimat Tournier dragostea faţă de natură. Fiecare carte a sa se alimentează din tensiunea creată prin interferenţa natură/cultură. Acest binom devine totodată şi nucleul eseurilor autobiografice cuprinse în volumul Celebrări. Ca să fie mai aproape de ritmurile naturii şi poate chiar mai în acord cu ele, autorul a ales viaţa cvasiizolată într-un prezbiteriu înconjurat de o grădină cu arbori seculari, aflat la 40 de kilometri de Paris. După cum mărturiseşte, acesta e locul unde şi-a scris romanele. Nu întâmplător, fiindcă în spaţiul acesta protejat de „binefacerile” vieţii urbane a putut să contemple viaţa exterioară a arborilor, florilor, vietăţilor din grădina sa, conducând apoi contemplaţia exterioară spre introspecţie. Prin intermediul cunoaşterii de sine, romancierul a reuşit să acceadă la cunoaşterea omului, locatar vremelnic al paradisului terestru. Mai bine ca nimic altceva ne vorbeşte fiecare eseu al lui Michel Tournier despre forţa şi semnificaţia detaliului. Câţi ne gândim oare la sensurile culturale ale unui aliment atât de „banal” precum laptele? Câţi ne batem capul cu viaţa secretă a arborilor ori cu explicaţia felului în care merg patrupedele? Cât de mult mai suntem capabili să dezgolim de banalitate obiectele care ne definesc actuala civilizaţie? Prea puţini sunt aleşii, iar Tournier se numără cu certitudine printre ei.

Incursiunile în paginile Vechiului şi Noului Testament nu sunt rare. O incitantă mostră de speculaţie antropologică asupra simbolurilor biblice ne este oferită, de pildă, în eseul intitulat „Azzédine Alaďa sau cuta sublimată”: „La început a fost croitoria. Aşa ne spune Biblia de la prima ei pagină: (…) Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Şarpele a fost deci artizanul acestei naşteri a croitoriei. Să-l privim cu atenţie Sigur, solzii lui sunt un model de îmbrăcăminte perfect ajustată, «nu fac nici o cută», cum se spune în mod obişnuit. Dar încolăcirile corpului său sugerează o fire sucită, un suflet viclean, un spirit ipocrit. Chiar în sânul paradisului, el pregăteşte marea revoluţie a cutei, inseparabilă de geneza croitoriei”.

Uneori, concluziile pe care le enunţă autorul după ce contemplă câte un destin anonim sau celebru sunt de-a dreptul şocante prin revelarea unor adevăruri simple, înceţoşate însă de lentoarea spirituală a omului contemporan. De neuitat această frază din eseul „Feţele lui Marquerite Duras”, scriitoare franceză de succes, adică „mincinoasă profesionistă”, cum o numeşte Tournier: „Ajunsă la porţile morţii, în clipa în care urma să treacă pragul definitiv, printr-un reflex de femeie ataşată în mod visceral de viaţă, s-a internat într-o clinică pentru o cură de dezintoxicare. Acolo n-o aşteaptă moartea, ci ceva mai rău, infernul. Douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în infern. (…) Ştie acum că a fost dintotdeauna alcoolică, chiar şi atunci când nu bea, că va rămâne mereu aşa, chiar dacă nu va mai bea niciodată. Pentru că alcoolismul este absenţa lui Dumnezeu…”.

Emoţionantă este şi evocarea uneia dintre bunicile scriitorului, Jeanne Michéa, soţia bunicului farmacist, din eseul „Povestea unei femei”. Prin intermediul ei şi recurgând, ca aproape întotdeauna, la tehnica răsturnărilor nebănuite de valori şi de situaţii, autorul se defineşte pe sine cu umor grav: „În fond, Jeanne era oaia neagră a familiei. Câte n-am auzit pe seama ei! Nu deschidea niciodată o carte, n-o interesa nici muzica, nici teatrul, nici pictura. Le-a făcut zile negre bărbatului şi copiilor ei. (…) Într-un mod foarte egoist mă felicit pentru sfertul de ereditate pe care i-l datorez. Pentru că, într-adevăr, celelalte trei sferturi (…) sunt, sigur, foarte bune, sunt numai generozitate, cordialitate, căldură, dar prea le lipseşte vlaga. Agresivitatea, tenacitatea, ba chiar un pic de arţag şi de răutate fără de care nu eşti decât un papă-lapte amărât lui Jeanne i le datorez. Îi foarte mulţumesc”.

Mă tem că sunt unii care n-au auzit de romane precum: Vineri sau Limburile Pacificului (Vendredi ou les Limbes du Pacifique, 1967), Regele arinilor (Le Roi des aulnes, 1970), Meteorii (Les Météores, 1975), Picătura de aur (La Goutte d’Or, 1985), Fecioara şi căpcăunul (Gilles & Jeanne, 1983) sau, mai ales, de capodopera Gaspar, Melhior & Baltazar (Gaspard, Melchior & Balthazar, 1980), pe drept cuvânt socotit unul dintre cele mai frumoase romane creştine scrise vreodată. În special acestora li se adresează recenzia de faţă.