Probabil că, în sensul de neocolit al unei justiţii divine, cât timp cea pământească rămâne relativă, romanului până nu demult nepublicat al lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, i s-a făcut, în sfârşit, dreptate. Şi i se face, postum, din păcate, şi autorului său.

Incredibil! Pentru o carte, pentru o lucrare literară, în România modernă s-au făcut ani grei de puşcărie politică, au suferit, au murit, au rămas mutilaţi sufleteşte şi trupeşte oameni. Kafka, Orwell şi alţi antiutopişti, de oricâtă imaginaţie au dat dovadă în disecarea răului, pălesc în faţa nebuniei concrete, manifestate în lumea reală a comunismului de la noi. Din câte ştiu, în epoca modernă, doar fundamentalismul islamic a mai condamnat cărţi şi pe autorii lor.

Deja celebrul proces politic „Noica-Pillat”, din deceniile cinci şi şase, a fost construit în jurul acestui roman şi al altor câtorva scrieri semnate Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Constantin Noica. Acuzaţiile aduse scriitorului şi celor care citiseră manuscrisul romanului în cercurile intelectuale ale epocii interbelice apar astăzi ca delirante. O carte care, în realitate, condamna mişcarea legionară, a fost cap de acuzare pentru o aşa-zisă propagandă mistică şi legionară. Dar, cum ştim, denaturarea sau chiar răsturnarea adevărului au reprezentat uneltele favorite ale regimului criminal instalat în România, după 1945. Dinu Pillat a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică pentru „crima de trădare de patrie şi pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberat după aproape şase ani, în 1964, când au fost amnistiaţi toţi deţinuţii politici. După câţiva ani, scriitorul a încercat să-şi recupereze manuscrisul, dar demersul său a fost inutil, comunicându-i-se, oficial, că acel „corp delict” dispăruse de la dosar şi nu mai putea fi găsit. După 1990, mai mulţi intelectuali au încercat să dea de urma manuscrisului: Silvia Colfescu, Stelian Tănase, Carmen Brăgaru, George Ardeleanu. N-au avut succes. Abia în urmă cu un an, în 2010, bine ascuns în infernul de hârtie al arhivelor CNSAS şi considerat dispărut fără urmă, manuscrisul romanului Aşteptând ceasul de apoi a fost descoperit de cercetătoarea Raluca Spiridon şi prezentat pe 1 martie la sala de lectură a instituţiei sus amintite, cu ocazia lansării ediţiei a II-a a cărţii Silviei Colfescu, Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al. George, Al. O. Teodoreanu. După aceea, manuscrisul i-a fost înapoiat fiicei scriitorului, doamnei Monica Pillat şi, în fine, publicat, tot anul trecut, la editura Humanitas, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu şi o notă introductivă semnată Monica Pillat.

Trebuie să recunosc că deschizi cu emoţie ceea ce e mai mult decât un roman, e un document istoric de care se leagă atâtea destine frânte. Te aştepţi la o lectură incendiară, spectaculoasă, la dezvăluiri cutremurătoare, la ceva care să fi justificat o atât de aplicată şi instrumentată prigoană politică. Nimic din toate acestea. E o scriitură „cuminte”, clasică în spirit, o ficţiune inspirată din realul epocii. Mişcarea legionară se numeşte în roman „Vestitorii” şi adună în rândurile ei, în afara câtorva lideri bine motivaţi material şi politic, mulţi tineri, adolescenţi sau abia ieşiţi din vârsta adolescenţei, bezmetici, cu un ideal tulbure, fără un orizont clar delimitat. Departe de autor vreo urmă de simpatie, măcar, faţă de ei. Dimpotrivă, scriitorul se detaşează de naraţiunea lui. Îşi disecă eroii ca un chirurg şi nu caută justificări pentru deraierea lor morală. Suntem în faţa unui roman „obiectiv” despre care Dinu Pillat îi mărturisea lui George Călinescu, într-o scrisoare din 1948, la încheierea cărţii: „Nu sunt la primul meu roman. Şi totuşi, parcă am impresia că mă aflu, acum, în sensul plenitudinii resimţite în densitatea creaţiei. Este vorba despre o carte la al cărei material eruptiv cred că nu vă aşteptaţi deloc, mai ales că m-aţi judecat totdeauna oarecum altfel, în coordonatele unei anumite tradiţii familiale, decât poate sunt de fapt. Nu ştiu când şi cum va ajunge să apară acest roman, ce anume îi va fi dat să însemne în planul relativ al contemporaneităţii noastre literare şi, mai ales, în absolutul creaţiei epice, dar am ţinut ca, înaintea tuturor, dumneavoastră să fi luat cunoştinţă de elaborarea lui”.

Protagoniştii romanului aparţin unei aşa-zise mişcări „de dreapta”, în realitate o imagine în oglindă a comunismului care începuse să-şi găsească adepţi în pătura cea mai needucată, prin lumpenul lumii româneşti interbelice. Tinerii „vestitori” din carte aparţin deopotrivă burgheziei mici sau mari, dar şi păturii de jos. Provin din familii dizarmonice, trăiesc criza adolescentină şi nu găsesc în nimic un reper solid. Unii au trăiri religioase, dar nu reuşesc să pună în acord, în nici un plan, doctrina creştină cu crimele înfăptuite în numele unei presupuse renaşteri sociale şi spirituale. Iată tipul de gândire „de dreapta” al tânărului „vestitor” Vasia, student sărac din Basarabia, adăpostit în casa unei familii burgheze din Bucureşti, ai cărei copii aderaseră şi ei la mişcarea legionară: „Totul era încă nou pentru Vasia, începând cu însăşi împrejurarea de a locui singur într-o odaie. În copilărie, acasă, în sat, dormea grămadă cu părinţii şi ceilalţi fraţi. (…) Deşi uşurat de întorsătura neaşteptată a lucrurilor, îl supăra ca un compromis faptul că primise adăpostul casei Holban. Gazdele sale nu se înglobau şi ele în categoria protipendadei burgheze, care trebuia exterminată cu etuva revoluţiei? De când trăia în mijlocul familiei Holban, putea să-şi dea seama mai bine ca niciodată de zădărnicia existenţei luxos parazitare a unor asemenea oameni”. Legionarul Vasia, cum se vede, are exact acelaşi tip de gândire cu cel al comuniştilor. Va sfârşi ca un kamikaze, într-un atentat asupra unui important lider politic al epocii. Dinu Pillat nu se sfieşte să folosească termenul de „terorism”, aplicat „vestitorilor”. Finalul acestei „aventuri”, soldate cu mult sânge vărsat şi cu injustiţii noi ce le înlocuiesc pe cele mai vechi, este dramatic pentru toate personajele implicate. Prin urmare, te întrebi de ce a fost atât de încriminat romanul? De ce a frânt destine? Cititorul nu află un răspuns convingător decât în ultima pagină, în ultimele rânduri ale cărţii, de fapt. Unde, avansând ideea de Apocalipsă, cu un sens destul de ambiguu, una dintre eroinele cărţii, Raluca Holban, are o viziune tulburătoare. Atunci descoperi că „vestitorii” sunt ai unei apocalipse. Şi singura care a avut cu adevărat loc în România a fost instaurarea violentă a comunismului. E posibil ca printre securiştii lectori ai manuscrisului lui Dinu Pillat să fi fost unul mai inteligent, care să fi „prins” sensul ultim al naraţiunii: „Raluca Holban începu să se dezbrace cu mişcări obosite. Lăsând grija închiderii geamantanelor pe a doua zi, se culcă în patul monumental, de care puteai să te miri că nu are şi baldachin. Din păcate, gândurile nu se stinseră odată cu lumânarea. În câte se întâmplau de un an încoace, Raluca Holban se credea îndreptăţită să vadă semne de Apocalips. Epoca profeţilor mincinoşi, smintind până şi mintea copiilor (s.n.)...”.

Oare nu la teroarea comunistă, anticipată, într-un fel, prin mişcarea legionară, face aluzie Dinu Pillat? Imposibil, după ce termini de citit romanul, să nu-ţi vină în minte „frumoasele” versuri inspirate din realitatea politică a României, după 1945: „Căpitane, nu fi trist!/ Garda merge înainte, prin partidul comunist”. E singura explicaţie raţională pentru teroarea şi prigoana împotriva lui Dinu Pillat şi a celor ce-i lecturaseră manuscrisul. Aflăm din nota introductivă a Monicăi Pilat că: „pe 10 martie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinţei nr. 24 din 1 martie 1960 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi deciziei nr. 77 din aprilie 1960 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar (…) au lipsit toţi intimaţii, 11 fiind decedaţi”. Prin urmare, după examinarea „corpurilor delicte”: „studiile lui Constantin Noica Anti-Goethe şi Povestiri din Hegel, romanul lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, romanul lui Mircea Eliade, Pădurea interzisă, cartea Ispita de a exista a lui Emil Cioran şi articolul acestuia intitulat «Scrisoare către un prieten din depărtare», răspunsul lui Constantin Noica la articolul menţionat şi introducerea lui Vintilă Horia la Antologia poeţilor români din exil“ nu conţineau „idei legionare, potrivnice ordinii sociale de atunci în România”.