Ca poet mai întâi, apoi în calitate de critic, Gheorghe Grigurcu a fost mereu împotriva curentului: a debutat în 1968 cu un volum deloc în trendul vremii – Un trandafir învaţă matematica –, cu o expresie şi o tematică venind din zona modernismului înalt ne-la modă la noi: G. Benn, William Carlos Williams, moderniştii italieni (Ungaretti, Eugenio Montale ş.a.), Fernando Pessoa. O lirică frustrant de simplă în expresia ei epurată de orice efuziuni discursive sau sentimentale, complet opacă, de la început, la jocurile gratuite de limbaj, mergând pe o altă cale decât generaţia şaizecistă, a cărei poezie făcea ravagii în epocă. Practic, Grigurcu începe cu o poezie a notaţiilor pe fugă, în maniera concettismului sau, dacă vrem, a haiku-ului japonez (fie că poemele în sine au sau nu forma haiku-ului), aflată la mijlocul distanţei dintre senzorial şi cerebral. De aici şi tentaţia aforismului, ce se va face curând simţită.

Diferenţa dintre poetica lui Grigurcu şi cea a generaţiei este sesizabilă nu doar în tematică şi expresie, dar chiar la nivelul micro-textual, prin felul în care se articulează cuvintele în frazele poemului (o excelentă pagină de analiză în acest sens a oferit Ion Negoiţescu în Alte însemnări critice, 1980), totdeauna motivat şi niciodată arbitrar, indiferent de cât de mare este distanţa de câmp semantic dintre cuvintele articulate într-o sintagmă. Alogismul aparent al anumitor construcţii nu este, deci, de sorginte suprarealistă; avem de-a face, mai exact, cu un asociaţionism profund original, ce transpune în imagini-concept trăiri filtrate cerebral: „Către sfârşitul veacului trecut această iubire/ cum o rochie vaporoasă// această sudoare de-alcool această/ lună tabagică// aceşti fluturi vâslind din aripile lor delicate/ prin marea de-absint// această secreţie din stomacul/ unui soare ulceros// aceste ciuperci graţioase şi moi/ cum balerinele/ acest poem din Verlaine/ cum un mort cu gura deschisă” (Reverie).

Volumul Muzeu (Ed. Limes, 2008) este o antologie de doar 170 de pagini, în care poemele par alese şi dispuse anume pentru a oferi o imagine epurată a operei lui Gheorghe Grigurcu; spun „doar” 170 de pagini pentru că volumele de poezie publicate de poet de-a lungul timpului, optsprezece la număr, ar fi permis întocmirea unui tom impresionant ca dimensiuni, lucru flatant din punctul de vedere al unora. Dispunerea poemelor în felul pe care îl alege acum autorul permite mai uşor accesul la concepţia poetică a lui Grigurcu, ce porneşte dintr-un asociaţionism, cum spuneam, foarte personal, bazat pe nenumărate corespondenţe dintre diversele elemente ale universului, dintre te-miri-ce aspect al lumii vegetale şi stări sufleteşti, dintre idei şi lucruri. Comparaţia este, şcolăreşte vorbind, procedeul stilistic favorit al poetului, construită cel mai adesea prin adverbul „cum”, cu o menţiune deloc de neglijat: comparaţia lui Gheorghe Grigurcu nu înseamnă asocierea a două elemente pe baza unei asemănări preexistente, detectată de organul fin al poetului, aşa cum ne învaţă manualele de stilistică. În cazul poeziei lui Grigurcu, poetul este cel care creează, cel care inventează asocierile de imagini (o filiaţie din Góngora se lasă aici vag întrezărită), iar corespondenţele sale „inventate” par că ţintesc să demonstreze coerenţa lumii, unitatea ei fundamentală, mirabilă şi uneori chiar inexprimabilă: „Din când în când răscolind/ hârtiile vechi prin care s-a/ plimbat Existenţa/ ca un Saurocton/ strălucitor şi naiv/ călare// scoţându-le la lumină/ ca şi cum/ ah ca şi cum/ ca şi cum/ şi atât” (Din când în când).

Despre Weltanschauung-ul lui Gheorghe Grigurcu mărturiseşte un poem elaborat precum Cotidiană, în care poetul valorifică mai toate posibilităţile pe care i le oferă procedeul ales, pentru a pune în pagină o imagine a unui cotidian al cărui banal ţâşneşte la fiecare două versuri către metafizic: „Maşinile fumează-n taină cum elevii/ ochelari cu lentile albe cum laptele/ fereastra ţiuie-n vânt ca un cuţit sub tocilă/ aspre nimicuri zilnice cum săpunul de rufe purifică sufletul/ o voce cleioasă lipită de perete cum un afiş/ azvârlite-n fotografii măreţe piscuri alpine cum rufe mototolite/ focuri râncede apără ziua de ţânţarii astrelor/ punctele de vedere au fermentat/ deasupra flăcării lacul norul sfârâie cum un ou în tigaie/ ochiul sugrumă limba pe care n-o înţelege/ o şosea asfaltată duce de la ochiul tău stâng la ochiul tău drept/ o jucărie dibace înşeală un pom/ o cheie se răsuceşte juisând în broasca libertăţii.” „Creând” aceste asocieri, poetul face, practic, un transfer de sens bi-direcţional între cele două elemente puse în legătură, transfer ce adaugă noi conotaţii fiecăruia dintre ele.

Un alt procedeu favorit al poetului este paradoxul, din care poetul reuşeşte să scoată maximum de efect în minimum de cuvinte: „te-mbeţi / de trezie// criţă te-mbeţi/ de trezie” (Dimineaţă). Cel mai adesea însă, cu ajutorul paradoxurilor Grigurcu defineşte starea poetică, poezia, arta. Numeroase poeme scurte sunt veritabile arte poetice neambiţioase, în care poetul nu-şi propune ţeluri maximaliste, ci doar notaţii pe fugă aproape aforistice: „Uneori poemul vorbeşte mai mult decât poate omul vorbi/ uneori poemul tace mai mult decât poate omul tăcea” (Uneori poemul). Un poem intitulat chiar Ars poetica „arată” cât de paradoxală în sine este însăşi poezia, însăşi arta, cu antinomiile ei care există şi nu există în acelaşi timp: „Forma care ascunde fondul/ care ascunde forma/ care descoperă fondul/ care descoperă forma/ în interiorul atât de strâmt/ al poemului/ în care pogoară/ neţărmuritul spaţiu.”

Vocea poetică este aceea a unui înţelept, care vorbeşte puţin, care-şi drămuieşte expresia, care este mefient faţă de „reţetele” cunoscute. Pentru cel care ştie să le citească, poemele lui Gheorghe Grigurcu sunt adevărate îndreptare de artă literară, conţinând o etică a cumpătării (şi o etică pur şi simplu) ce-l apropie de spiritul nipon şi altfel decât prin formulele literare alese: „Nu te grăbi să foloseşti metafora rară/ tenebroasă ca o femeie-n ciuda pielii sale albe/ nu te grăbi în paharul cu ceai să dizolvi nici o-ntrebare cum zahărul/ (...) nu te grăbi să vorbeşti nu te grăbi să taci/ căci poezia nu e nici limbaj nici tăcere.” (Nu te grăbi)