Grafferul Abãluþã

Grafferul din lift (Editura Paralela 45, 2006) al lui Constantin Abãluþã poartã subtitlul „roman-graffiti”: mãnuºã aruncatã, aºadar, lectorului, încã de la pagina de titlu. Graffiti, adicã experiment, eboºe suprapuse, sticlã aruncatã în mare, culoare, joacã gravã, actualitate, frescã, poezie a cotidianului, artã, contestare… ºi câte altele. Provocarea e reluatã în „Scurt cuvânt înainte”, cu dispunere poematicã, avertisment ºi cheie de lecturã a romanului: „Aceastã carte se poate citi oricum,/ începând de undeva ºi sfârºind oriunde.” Libertatea este totalã: autorul nu oferã, precum Cortázar, în ªotron, o „reþetã” alternativã de lecturã, în schimb anuleazã curând caracterul ludic al recomandãrii, completând: „Aºa cum se citesc graffiti-urile de pe zidurile caselor din oraº:/ începând de nicãieri ºi sfârºind pretutindeni // Aºa cum se citeºte ºi viaþa noastrã în epoca/ melcilor negri: începând din gropi fãrã fund ºi sfârºind/ în cerul insondabil.”

Romanul este alcãtuit din fragmente foarte scurte, de douã-trei pagini, având un personaj-narator, Filip Albu, a cãrui poveste personalã este perfect banalã (nãscut în timp ce mama stãtea la coadã la carne, moºit de un ºofer care-i va deveni tatã de suflet, la vârsta adultã, vrea sã devinã graffer ºi se îndrãgosteºte de o asistentã medicalã). Se pare cã autorul a scris acest roman cu aceleaºi instrumente cu care îºi scrie poezia: de la cotidianul plat din debutul romanului, firul epic face periodic bucle suprarealiste pânã la a vira în absurd, astfel încât a doua jumãtate a cãrþii subþiazã naraþiunea pentru a face loc unei poezii grele de sensuri, ale cãrei metafore se cer atent citite ºi descifrate. În planul epic major nu se petrec lucruri spectaculoase, însã în micile fragmente prolifereazã o lume zbuciumatã, contemporanã, cu cele mai mici ºi mai neînsemnate amãnunte, gratuitul fiind substanþa de bazã a acestui univers narativ: un gratuit sufocant, copleºitor, voit supralicitat de scriitor. Deºi s-a vorbit de postmodernismul lui Abãluþã, conºtiinþa artisticã a acestuia (în ciuda unor puseuri textualiste cu totul nevinovate) rãmâne una gravã, care ia arta în serios ºi crede în forþa acesteia; lipseºte detaºarea ironicã, lipseºte conºtiinþa trãrii în post-literaturã. Mixând în compoziþia cãrþii pasta subtilã a suprarealismului ºi pe aceea înºelãtoare a literaturii absurdului, scriitorul construieºte – aparent din joacã – un univers romanesc bântuit de obsesiile României de azi, acestea însã îmbrãcate în ample metafore textuale. Douã dintre ele, cea a gropii ºi cea a melcilor, au o simbolisticã cvasi-inepuizabilã, groapa reprezentând (ca ºi altãdatã la Abãluþã, în nuvela Groapa ºi în romanul ulterior Groapa roºie) marasmul social, golul, lipsa substanþei, gãunoºenia, în fond, a societãþii ºi a întregii lumi.

Foarte bine îi iese scriitorului glisajul imperceptibil aproape între realism ºi oniric-halucinatoriul de sorginte suprarealistã: spre exemplu, în capitolul 16 al cãrþii este relatatã o vizitã a eroului la azilul de bãtrâni unde se afla tatãl sãu de suflet; tânãrul îl gãseºte pe acesta în cimitirul aºezãmântului, plantând flori dintr-un soi rezistent, spunea el, sub un nuc care „fura” umbra vegetaþiei din jur; singura remarcã ieºitã din comun este „un inel de flori cu forme ciudate, tije bãþoase ºi petale în culori þipãtoare” ce se poate distinge în jurul nucului. Patru capitole mai târziu senzaþia de neliniºte se insinueazã, cãci Filip este chemat la azil de o asistentã, care îl conduce în cimitir sã-i arate cã nucul dispãruse, lãsând în locul lui o imensã groapã perfect circularã, cu pereþi verticali: „Pe mãsurã ce priveam înlãuntru, nu ºtiu cum se face cã distingeam nu crengi surpate, ci coridoare de aer, galerii ce se-mpleteau alergând undeva spre adânc. Nucul propriuzis se fãcuse una cu pãmântul ºi în groapã luase naºtere un alt nuc cu crengi de aer.” Groapa va continua sã creascã în dimensiuni, cuprinzând tot cimitirul, dar pãstrându-ºi forma perfect geometricã.

Povestea cu melcii este ceva mai transparentã, pentru cã scriitorul ne oferã mai multe chei spre ajutor: melcologul Ion Ilina este faimos pentru zâmbetul sãu, cunoscut drept „cel mai lung zâmbet din lume sau zâmbetul ecuatorial”, a rãmas „un om sãrac ºi cinstit” ºi þine discursuri care încep cu „Dragi concetãþeni. Vom conlucra imediat”. Melcologul creºte melci de tot felul, iar proiectul sãu cel mai important este sã dezvolte o specie de melci cu cochilia cauciucatã, pentru a putea fi folosiþi pe post de mingi de tenis. La azil, tatãl are un vis premonitoriu, în timpul cãruia strigã „melcii, melcii!” Curând, întregul oraº ºi „majoritatea fãrã carapace” vor fi devorate de hoarde de melci, într-un tablou coºmaresc: „Balele ard ca acidul. Melcul le împrãºtie circular. Dupã ce ºi-a forat craterul, melcul scuipã carnea roasã. Cãci e mai mult dornic de lucru decât flãmând. (…) Buzele îl atrag îndeosebi. Se lipeºte de ele ºi suge, suge de zor. Cei atacaþi se zvârcolesc de pomanã, cã tot mor sufocaþi. Aºa cã invazia e una rapidã ºi silenþioasã.” Melcii ocupã bulevardele, parlamentul, la televizor se transmite chiar invazia melcilor în parlament. Episodul se curmã brusc, fãrã alte speculaþii semantice, lãsând înþelesurile grave la cititor.

Desfãºurarea epicã este punctatã periodic de dorinþa personajului-narator de a face graffiti, de a surprinde realitatea în desene grãbite fãcute în lifturi. Nu întâmplãtor eroul îºi alege liftul ca spaþiu de desfãºurare artisticã. Având scopul de a face legãtura dintre sus ºi jos, liftul (vezi ºi Simion liftnicul de Petru Cimpoeºu), fiind, în egalã mãsurã, un spaþiu îngust ºi închis, ce poate deveni, la rigoare, protector, liftul capãtã o funcþie simbolicã plurivalentã, intrând în aceeaºi reþea semanticã cu groapa ºi cerul.

Trebuie spus cã pasajele cele mai reuºite ale cãrþii sunt acelea poetice, în care o anume volutã textualã de sorginte suprarealistã capãtã valenþe metaforice. Cursul evenimentelor din roman, aºa fragmentat cum apare, este greu de urmãrit, cele 93 de capitole/ tablouri dând un peisaj prea fãrâmiþat pentru a putea fi savurat ca epic, ceea ce nu scade, totuºi, cu nimic virtuþile artistice ale textului, voit de-compus de autor astfel încât sã constituie mai degrabã o suitã de interogaþii: o scriiturã artistã, delicatã, „pour les connaisseurs”.