Publicând, la Editura Muzeul Literaturii Române/ Charmides, volumele III ºi IV din Scris ºi de citit, Iolanda Malamen îºi continuã ambiþiosul proiect prin care ºi-a propus sã realizeze o veritabilã panoramã a literaturii române contemporane: „Planul meu (…) – mãrturiseºte – ambiþioneazã sã demonstreze cã literatura românã nu e formatã din câteva nume ºi titluri de cãrþi cu care (vai!) ochii ºi urechile multora se vor fi obiºnuit. Dimpotrivã, acest fenomen cultural de proporþii are în trupul lui, fragilizat de orgolii, ambiþii ºi trufii inexplicabile, mult mai multe nume decât s-ar crede, chiar dacã unii dintre noi nu vrem sã le dãm ºansa supravieþuirii.”

Cu discreþie ºi veritabile calitãþi de ascultãtor, de om ce ºtie sã-i creeze confort interlocutorului ºi sã-l provoace sã vorbeascã, Iolanda Malamen dialogheazã cu aceeaºi abilitate cu scriitori de toate vârstele, din toate grupãrile, cu opinii ºi gusturi diferite, de la Mihai ªora, Livius Ciocârlie, Dan Horia Mazilu, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Ion Vianu, ªerban Foarþã la Petru Cimpoeºu, Ruxandra Cesereanu, Ion Bogdan Lefter, pânã la tinerii Andra Rotaru, Lucian Dan Teodorovici sau Rãzvan Rãdulescu. O încercare de enumerare ar ocupa un spaþiu mult prea vast: cele douã volume conþin 88 de interviuri, toate cu scriitori pe primã mânã ºi din care ar merita citat mãcar un fragment. Desigur, opiniile exprimate sunt controversabile, uneori trufiile inexplicabile de care vorbea Iolanda Malamen în Argumentul citat sunt de o stridenþã greu de închipuit pentru niºte oameni de o asemenea anvergurã intelectualã, dar poate tocmai acesta este farmecul unei astfel de lecturi pentru cititorul din afara vieþii literare (dar ºi cel „vaccinat” poate avea surprize): a descoperi o serie de mari scriitori dincolo de modalitatea lor specificã de expresie – fie cã e aceasta poezia, fie cã e romanul, fie cã e studiul critic –, în „viaþa obiºnuitã”, exprimându-ºi opiniile pe teme literare sau ale cotidianului imediat, vorbind despre proiecte, succese sau neîmpliniri, dezvãluindu-ºi, altfel spus, personalitatea „diurnã”.

Spectacolul vieþii literare apare în toatã splendoarea sa, jucat de personaje dintre cele mai diverse, de la tânãrul croit pe revoluþii (Miruna Vlada: [în literatura de azi, n.n.] „loc de reper e pentru orice scriitor viu ºi nu e loc (aºa e cursul lucrurilor) pentru eterne reeditãri ale unor volume de acum 30 de ani.”) la seniorul care îºi ia succesul cum grano salis: „Eu sunt foarte bãtrân, de aceea nu sunt contestat.” (Mihai ªora). Varietatea personalitãþilor, a opiniilor, a parcursurilor individuale, a afinitãþilor contureazã imaginea unei literaturi vii, în care e loc pentru toatã lumea, în ciuda opiniilor unora, cãci controversele sunt poate semnul cel mai sigur al unei normalitãþi pe care, dupã 1989, toatã lumea ºi-o dorea.

Poate partea cea mai interesantã a acestui spectacol este felul în care se raporteazã scriitorii înºiºi la peisajul literar din care fac parte. O surprizã realã este Andra Rotaru, debutantã în 2005, cu volumul Într-un pat sub cearºaful alb (amplu ºi favorabil comentat, de altfel, în presa noastrã culturalã), scepticã faþã de ideea de notorietate sau de apartenenþã la un grup: „Nu ºtiu cum este sã scrii de dragul altora sau pentru a te alinia unui pluton. Dar ei între ei au o oarecare recunoaºtere publicã, pentru cã nu? Ei se cred publicul… (…) Acum se aleargã dupã recunoaºtere temporarã, dupã apariþii în cât mai multe locuri ºi reviste (…) Ambiþia din ziua de azi seamãnã cu ambiþia de haitã sau de turmã. Luaþi separat, mulþi dintre scriitorii tineri de astãzi nu ar mai exista.” O altã privire, la fel de necruþãtoare, asupra aceleiaºi generaþii, de la altitudinea unei cariere literare de anduranþã ºi de succes, aparþine lui ªtefan Agopian: „Mulþi tineri nu m-au convins exact din acest motiv: nu au ce spune. Au fost la grãdiniþã, la ºcoala elementarã, la liceu ºi la facultate. Se apucã sã povesteascã asta, dupã care nu mai au ce spune.” Prea dur? Totuºi, un subiect de meditaþie deloc de neglijat pentru cei în cauzã.

Cã mai existã ºi altfel de tineri scriitori o aratã cel puþin cele douã interviuri cu Cãtãlin Dorian Florescu ºi Rãzvan Rãdulescu, acesta din urmã prozator ºi scenarist, coautor alãturi de Cristi Puiu (între altele) la „Marfa ºi banii” ºi „Moartea domnului Lãzãrescu”: amândoi cazuri aparte, unul trãind în Elveþia de 23 de ani, celãlalt într-un „exil” interior autoimpus în urma contactului cu boema literarã, ce l-a fãcut ca lumea literarã sã i se parã „jalnicã ºi detestabilã”. Oameni lucizi, care evalueazã cu un ochi critic lumea din jur, ºi scriitori talentaþi, care vor mai avea multe de spus în literatura românã (ºi europeanã).

Însã în afara emiterii de opinii, interviul poate aduce, în momente fericite, un adevãrat document literar în faþa cititorului, nu numai în legãturã cu viaþa intervievatului, dar ºi a oamenilor care i-au marcat destinul ºi care sunt adesea nume-mit ale culturii române. Câteva cuvinte ale lui Tudor Þopa în legãturã cu profesorii pe care i-a iubit cel mai mult se constituie în veritabile portrete esenþializate ale celor patru oameni de culturã menþionaþi: „În primul rând, un profesor care, fãrã sã-i umileascã, îi umbrea pe toþi – George Cãlinescu. În al doilea rând, un profesor care, deºi ajungea sã mã plictiseascã, era tare ca fierul – Mircea Florian. În al treilea rând, unul care zbura stând pe jos – Anton Dumitriu. În al patrulea rând, unul care, stând pe scaun, sta ºi în picioare – Tudor Vianu.”

Ambiþioasa întreprindere a Iolandei Malamen îºi dovedeºte astfel multiple calitãþi: ea cuprinde portrete de scriitori contemporani, schiþeazã grupãri ºi „tabere”, generaþii în conflict, dar imaginea de ansamblu este aceea de organism viu ºi bine articulat, cu o existenþã nu totdeauna comodã, însã tocmai de aceea normalã. Cele patru volume publicate pânã acum ºi cele patru care – înþelegem – urmeazã, vor reprezenta peste ani un document preþios pentru cei interesaþi de cum arãta cultura româneascã la graniþa dintre milenii.