Aceasta nu este o cronicã

Nu mã joc a la Magritte, intitulând astfel… o cronicã. Dar cartea Luminiþei Marcu e atât de relaxatã, atât de puþin rigidã, atât de prietenoasã, încât devine molipsitoare. Lucrul, se pare, nu i-a servit prea mult autoarei pânã acum: aproape cã m-a amuzat (dacã nu m-ar fi enervat) graba cu care câþiva cronicari congeneri au declarat Mansarda cu portocale, nici mai mult, nici mai puþin, cea mai proastã carte a anului. Parcã-i vedeam frecându-ºi mâinile, dupã ce aºteptaserã febril: „Aha! A publicat o carte! Avem ce desfiinþa”. Nu mi-e nici acum clar care erau criteriile respectivilor (vorbesc aici, în special, de o anchetã din Cultura, pe final de 2006), dar e a n-a oarã când mi se confirmã scorþoºenia, lipsa de spirit ludic, lipsa de haz a lumii noastre literare. Pe de o parte; pe de alta, divizarea în tabere, care te asigurã de cronici negative orice ai face. Nu pretind cã eu am sã scriu aici ceva obiectiv; n-am cum, eu însãmi iubind Spania dinainte de a o vizita – ºi fãrã leac de când am petrecut acolo douã luni.

Aºadar nu pot spune în nici un caz cã experienþa mea de lecturã va coincide cu a unui necunoscãtor al Spaniei. Am citit cartea Luminiþei Marcu la ralenti, aproape o zi întreagã, cu pauzele de rigoare, inundându-mã de solaritatea ei, retrãindu-mi plimbãrile sub soarele real spaniol, tresãrind ºi înfiorându-mã la câte o notaþie care putea fi a mea, având poftã sã dialoghez cu o Luminiþa Marcu în carne ºi oase, acolo unde experienþa mea hispanicã spunea altceva decât a autoarei. Iatã. La TVE Internacional, se anunþã las fiestas de a doua zi (13, în diferite oraºe), prinþesa de Asturias împlineºte 33 de ani ºi este însãrcinatã. „Lipseºte ceva din basmul cu zâne ºi muchas fiestas? La capãtul celãlalt al lumii, pe tãrâmul celãlalt, noile dezvãluiri cu privire la corupþie ºi mafia petrolului s-ar putea sã amâne cu încã cinci ani intrarea României în Uniunea Europeanã.” Rãmân cu creionul suspendat în aer, cu privirile-n gol. ªi pentru mine, România e pe un tãrâm, iar Valencia, frumosul oraº plin de flori, palmieri ºi portocali, pe alt tãrâm, pe un tãrâm de basm ºi totuºi posibil, locuit tot de oameni, de oameni ca noi, dintre care unii au fãcut pentru mine gesturi de o umanitate strivitoare, aºa cum compatrioþi ai mei n-au fãcut niciodatã. La capitolul disensiuni, polemica Luminiþei cu Adrian Marino ºi cu Mihail Ralea privind frumuseþea femeilor spaniole. Pe ea au impresionat-o, pe ei, nu. Nici pe mine. Zâmbesc unei amintiri. În cele douã luni petrecute în Spania, am vãzut doar douã femei frumoase: o doamnã sexagenarã ºi… un travestit. Ambele/ ambii (?), cu fuste mini ºi cu picioare superbe.

Cred cã mi-ar plãcea sã scriu cândva ºi eu o carte de dragoste pentru Spania, aºa cum a fãcut Luminiþa, deºi nu ºtiu dacã am curajul ei de a înfrunta critica. Pe coperta întâi a cãrþii, subtitlul „puzzle spaniol”. Ce nu s-a înþeles? Se întretaie, alegru ºi inteligent, experienþe intime (prima vizitã la Madrid, un fel de jurnal de cãlãtorie, ºi strãdaniile de învãþare a limbii spaniole) ºi sugestii de lecturã, scriitori spanioli sau hispanofoni (Llosa, Márquez, Borges), interviurile cu filosoful Fernando Savater ºi cu directorul de la El País, Miguel Angel Bastenier. Ultimul, despre românii din Spania: „Majoritatea sunt þigani ºi ei nu sunt simpatizaþi, nici n-ar avea cum sã fie, atât timp cât furã, se adunã în bande. Ei n-au cum sã fie simpatizaþi pentru ce fac acum în Spania.” Moment de neuitat: eu ºi prietenul meu Mihai facem cunoºtinþã cu o argentiniancã, naturalizatã spaniolã. Aflã de unde suntem ºi exclamã surprinsã cã suntem „rubiocitos” (blonduþi), pentru niºte români. Rãmânem fãrã cuvinte, noi având impresia cã suntem bruneþi. Nu înþelegem nimic. Ea completeazã: „Românii de la noi, din Argentina, sunt aºa, bruneþi, ca arabii”. În sfârºit, am priceput… În acelaºi timp, un banner imens pe o clãdire de pe Gran Vía: „Limpiamos Valencia! No a la inmigración ilegal!” (Sã curãþãm Valencia…) – afiºul de campanie al unui partid din zona verzilor. ªi comentariile furioase ale lui Mercedes, sevilianca venitã în Valencia pentru un bãrbat cunoscut pe Internet, care i-a fãcut, scurt, „idiotas” pe autorii textului.

Mã gândesc cã aceastã carte, „folositã” cum trebuie, ar trebui sã însemne o punte de legãturã între cele douã „tãrâmuri”; acum, comunicarea dintre ele înseamnã, preponderent, plecarea cãpºunarilor români în Spania. (Numai în România se putea inventa un cuvânt aºa urât, cu conotaþii dispreþuitoare, dezumanizante, precum cãpºunari. În Spania, oamenii cinstiþi ºi „trabajadores” sunt respectaþi ºi dacã nu au diplome universitare, ºi dacã muncesc fizic, din greu, acolo unde alþii se dau înapoi.) În România, calda, umana ºi solara culturã hispanicã nu e nici pe departe cunoscutã ºi apreciatã, aºa cum ar trebui. La capãtul celãlalt al continentului, în cel mai fericit caz oamenii ºtiu cã România e în est, dar nu e prea clar dacã e tot una cu Ungaria sau cu Ucraina. Cu toate astea, sunt multe similaritãþi între neamurile noastre, latinii aflaþi de o parte ºi de alta a Imperiului. Valenciana, dialect al catalanei, are circa 1500 de cuvinte, din fondul principal, comune cu româna. Româna nu are, practic, accent, faþã de spaniolã. ªi unii, ºi alþii, suntem amatori de fiestas, chiar dacã noi nu am inventat sãrbãtori care sã dureze trei sãptãmâni, cum sunt Las Fallas de Valencia.

Desigur, am vorbit în acest text, pe care nu ºtiu cum sã-l încadrez, mai mult despre Spania dinãuntrul meu, vorba Luminiþei Marcu, decât despre cartea de la care am plecat. Dacã mã luaþi din scurt ºi mã întrebaþi: „Aºa, ºi, de fapt, cum este Mansarda cu portocale?”, am sã vã rãspund senin – ºi cuprinzãtor, pentru mine – cã este o carte despre Spania. O carte care vã poate stârni pofta de a citi câþiva autori de mare clasã, de a vizita Muzeul Prado (care, à propos, are o paginã de internet spectaculoasã!) sau de a da o raitã, realã sau virtualã, prin Madrid. Oricare din variante aþi alege-o, veþi ieºi câºtigaþi. Este vremea sã aflãm cã Spania e ºi altceva decât locul unde poþi pleca pentru a câºtiga mai mulþi bani. Cã este o þarã cu muzee aproape mitice, cu oraºe construite de arhitecþi dumnezeiesc de talentaþi, cu oameni cu un spirit tonic care, dacã te-ai împãrtãºit o datã din el, devine parte din tine. Mie, Mansarda cu portocale mi-a prilejuit o reîntâlnire cu Spania mea, pentru care îi sunt recunoscãtoare autoarei.