| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Mădălina NicaIdentitară 1 sunt un străin rătăcit într-un corp a cărui singură armă e să accelereze cât timp merg prin creier uşor admirând săpături şantiere vestigii şi schele salut viii morţii decişi să-mi păstreze un habitat funcţional unuia singur chircit într-o groapă îi tremură degetul pe detonator Identitară 2 singurătatea înaintează are pasul meu apăsat [desigur eşti şi tu singur şi ei au fost singuri despre asta ni s-a explicat în manuale contemporane cu ilustraţii] obstacolele nu o seduc mâinile-ntinse n-o obstaculează merge cu spatele drept cu spatele întors către lume îmi repetă în cap faza aia când nu-l vezi soarele se ascunde între picioarele unei femei pe care moartea nu o mai mişcă : zidul acesta de apărare împotriva nici nu se ştie a cui poate-a lumii ce nu se opreşte s e d u c e s e d u c e lent către capăt [lasă în urmă o flăcăruie ca o dâră de melc din infern] //încerc să fiu gravă frumoasă/ca poezia profundă/dintr-un salon ATI// din mintea ei mintea ei fabrica şurubelniţe roşii cu ele sfredelea-n ziduri în special noaptea şi cu trupul cuminte mintea ei aştepta ca în zori 6 flori de cuie să răsară în găuri Z Moartea cu ochii am văzut-o şi eu. Cu ochii tatălui meu şi ai tatălui său. Cu ochii iubitului meu numiţi nostalgie. Am văzut-o şi cu aceiaşi ochi am privit casele cum se strecoară-n tăcere şi întuneric, de frica orelor mici orele-n care dormim şi totul creşte-n putere. Şi ochii mei au vrut o lumină şi au căutat-o în ceilalţi. În ochii tatălui meu, în ochii tatălui său, în ochii iubitului meu numiţi nostalgie. Am privit casele cum s-au trezit chiar când nu a mai fost nimeni să le deschidă fereastra. Orele, până la urmă, vor creşte. Deja au vârsta tatălui meu. Apoi a tatălui său. Apoi a iubitului meu înainte de frică. Echipuls Adevăratul meu adversar nu-i realul. Nici moartea. Este drumul zilnic acasă, urmând acelaşi traseu interior. Sunt întâlnirile-n care mă cuibăresc fericită să uit că exist (că există iubirea, lexem bifurcat) şi cinci kilometri de-asfalt găurit sunt dovada distanţei. A lipsei de sens. Prietene orb, nume drag, distanţa ne fă râ mi ţea ză cât timp încercăm să scornim limba omului singur. Tirbuşon celălalt bucureşti, dezgropatul în care balcoanele slab luminate sunt catedrale în somn, iar faptul că ceilalţi există mă linişteşte * lumea de-aici şi lumea de-apoi - distincţia asta a fost inventată pentru ca mâinile noastre să nu aibă sfârşit * fiecare lucru e-acoperit de un geam pe care se patinează imaginea ta şi imaginea mea, consternate de uşurătatea alunecării [de dincolo se-aude un zumzet apoi plescăitul şi moartea se şterge la gură] * ventilatorul - tot aerul de pe lume nu mai e de ajuns să trecem dincoace. cu toate acestea, denumirea de vii ne încântă * celălalt bucureşti, dezgropatul şi-un autobuz pufăind atât de aproape de cuşcă încât nu mai spun Plecarea din eu Te aşteptai luciditatea să-nsemne ceva. Să nu te împiedici în coroniţe de cabluri artere sens aripi spini, gleznele tale să înainteze în lipsa cuvântului a î n a i n t a. Lucrurile nu stau chiar aşa. Uite, siajul precede mişcarea şi, confruntat cu lucrurile cele mai mici, te-apucă răul de mare. Luciditatea credeai că-nseamnă ceva. De pildă, gleznele tale să treacă prin ierburi de sânge. Uşor. Altcumva. Scrisori pentru M 1 Trebuie mult curaj să te desprinzi de singurătate. Uneori e la fel de greu ca atunci când încerci să dezbraci un om ars de hainele adâncite în carne. Mult curaj. Să te ridici din singurătate şi să mergi încet cu bricheta în mână pregătit să uiţi pentru totdeauna că a existat focul. Trebuie să fii pregătit să te hrăneşti de atunci înainte doar cu hrană crudă lumina zilei spasmul nopţilor lungi. Şi poate dacă ai mult curaj câţiva oameni. 3 şi-ţi voi zice: inima mea e-o pădure în care se-ascund tot soiul de animale rănite. într-o cameră scundă aprinzi lumina, laşi capul în jos te sprijini de zid şi cuţitul cade cu zgomot. 5/ post festum în prima zi tu să bei să bei mult şi să scrii peste tot asta e a doua zi prefă-te că-i prima abia într-a treia ăla mic dintre tâmple poate va prinde curaj să bată cuiele lipeşte-te de lemnul uşii lipeşte palma dreaptă de piept şi pe stânga numără-n gând fă orice numai nu te lua după dâra de sânge 15 mai întâi disperarea târâtul pe burtă cu pietroiul în piept şi pâmântul în gură pământ mult pământ în speranţa că asta o să anuleze distanţa că o să ajungi fără piele şi maţe acolo unde te poţi îmbrăca în fratele tău risipitul şi să scuipi pământul la loc eventual să vă jucaţi adevăr/provocare până se va înnopta noaptea e totul ceva mai uşor esenţialul se întoarce în lucruri poţi chiar să-l atingi poţi vorbi şi fratelui tău prin care simţi şi respiri îi poţi spune primeşte acum pietroiul acesta stai în liniştea lui nu se ştie când va veni dimineaţa sau dacă am fost pregătiţi să murim |