Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

Au lăsat Longyearbyen în urma lor. Bunica s-a întors şi a contemplat aşezarea.

— Nu-ţi doreşti niciodată să pleci de aici, Tommy?

— Ce vrei să spui?

— Te-ai gândit vreodată că e posibil să trăieşti şi altundeva decât în Svalbard?

— Nu, i-a răspuns el. Evident că nu.

— Nu, i-a răspuns ea. Clar că nu te-ai gândit.

— M-ai mai întrebat asta.

— Serios?

— Da, de mai multe ori.

Au mers mai departe în linişte înspre vest, de-a lungul fiordului, au trecut de construcţiile prăbuşite de după Marea Companie Norvegiană a Extracţiei de Cărbune din Spitsbergen şi se apropiau de portul cu containere şi de plajă.

— Acolo a fost, a spus bunica arătând spre plajă.

— Da, a confirmat el.

Acolo fusese frasinul european, despre care el crezuse că îi aparţine.

Au purces de-a lungul malului mării, bunica în faţă şi Tommy în urma ei. Au ajuns în port, acolo unde bărcile pescarilor erau depozitate pe durata iernii. Bărcuţele mai mici fuseseră aliniate, cu susul în jos, dar forma lor se ghicea pe sub zăpadă. Bărcile mai mari erau ridicate pe suporţi de lemn, trase cu putere acolo, şi apoi acoperite de prelate uzate, legate fedeleş cu sfoară mumificată parcă de ger.

Vântul sufla din faţă şi el tremura de frig.

— E frig! a spus el.

— Este şi mai frig acolo înăuntru, l-a avertizat bunica.

Au ajuns la fostul aeroport şi au mers pe drumul care urca spre Mina 3 şi munte. Pe coasta muntelui, puţin sub galeria minieră, se afla depozitul de seminţe în acea clădire cu linii drepte care contrasta cu peisajul unduit, cu două mori de vânt amplasate de o parte şi de alta, pentru a-i furniza energie electrică.

Tommy se încinsese pe drum şi o bătea la cap pe bunica.

— Trebuie să mergem atât de repede?

Ea s-a întors către el.

— Şezi prea mult pe scaun, Tommy.

El şi-a dat ochii peste cap drept răspuns, chiar dacă ştia că nu avea nici un efect asupra ei. Toate treceau pe lângă bunica, şi rareori se întâmpla ca ea să stăruie asupra sentimentelor dureroase. Uneori părea că, atunci când trecea prin clipe dificile, prindea sentimentul în mână, îl ridica în faţa ochilor şi se uita la el, devenea conştientă de existenţa lui, iar apoi îşi întorcea spatele şi îşi vedea de treabă.

— Ştii că mai demult era iluminat, a spus bunica atunci când se apropiau.

— Da, a spus el.

— Acoperişul şi porţiunea de deasupra uşii fuseseră acoperite de un obiect de artă, i-a relatat bunica. Erau triunghiuri de oţel, prisme, sticlă specială şi lumini, protejate de plexiglas. Obiectul de artă a fost asemănat cu un diamant strălucitor frumos şlefuit.

— Cât de frumos, a spus el.

— Repercusiuni perpetue, rosti bunica.

— Ce?

— Acela era titlul. Asta înseamnă aproximativ efecte eterne sau repercusiuni eterne.

— Super.

Şi-au continuat drumul în tăcere, ea a mers în faţă, cu paşi uşori, el în urma ei, cu paşi târşâiţi din pricina cizmelor prea mari.

— Nu te-ai întrebat ce s-a ales de el?

— De cine?

— De obiectul de artă.

— Nu, nu m-a preocupat într-atât.

Urcuşul s-a terminat şi au ieşit în faţa depozitului. Ea s-a oprit şi s-a uitat atent la el.

— Am să-ţi povestesc oricum, a decis ea.

— Mă gândeam eu.

— Plexiglasul s-a spart, oţelul şi prismele au fost scoase şi folosite la altceva. Unele au fost distruse de vicisitudinile vremii.

S-au apropiat de uşa de oţel, care în continuare părea nouă, deoarece nu era ruginită deloc. Bunica a scos cheile zornăitoare din buzunar.

A descuiat mai întâi yala de sus, apoi pe cea de jos, şi s-a întors înspre el.

— Eşti pregătit?

Fără să aştepte vreun răspuns, a tras mânerul vertical din oţel care era de lungimea întregii uşi.

Primul lucru resimţit a fost frigul, care a răzbătut din interior după ce a deschis uşa.

— Pofteşte, i-a spus ea făcând o reverenţă cu mâna şi l-a condus înspre congelatorul întunecat.

— Este un întrerupător pe interior acolo, i-a spus ea arătând cu degetul.

El l-a apăsat şi în clipa aceea s-au aprins neoanele de pe tavan. Sus de tot, existau neoane albe dispuse pe şiruri.

— Încă mai funcţionează, a zâmbit bunica mulţumită. Sunt cele originale. Sunt folosite rareori, ca să nu se strice.

A intrat şi ea şi a închis uşa. Din gură îi ieşeau aburi, cristalizându-se în aer, iar cristalele se depuneau încet pe jos, şi deveneau parte integrantă din covorul de chiciură care învăluia totul, de la tavan până la pereţi.

Frigul venea dinspre nişte ventilatoare enorme din tavan care uruiau puternic. Bunica a arătat cu capul spre ele.

— Şi acelea mai funcţionează. Ca ceasul.

În faţa lor se afla un coridor lung care ducea direct în munte. Zgomotul paşilor lor era acoperit de bârâitul ventilatoarelor.

Deasupra lor erau tone de piatră, se gândea el. Cu cât mergeau mai în interior, cu atât mai multă piatră aveau deasupra capetelor.

— Intrăm în permafrost acum, a spus bunica. Încă mai există permafrost foarte adânc în munte.

— Dar de ce este nevoie de ventilatoare atunci? a întrebat Tommy.

— Permafrostul are doar câteva grade sub zero. Seminţele au nevoie de mai puţine grade. Aici sunt minus 18 grade.

— Simt asta, a spus el când şi-a dat seama că începuse să tremure.

— Ţi-am spus să te îmbraci gros, a comentat bunica.

Au mai făcut câţiva paşi.

Îi venea să o întrebe pe bunica de ce îl luase cu ea şi de ce tocmai azi, dar nu îndrăznea, pentru că îi era frică să nu îi amintească de ceva, precum încălcarea unei reguli, sau că pur şi simplu era interzis accesul tinerilor sau al celor neinstruiţi, sau al amatorilor, şi se temea ca nu cumva bunica să se răzgândească, să-l scoată de aici, înainte să apuce să vadă ce se ascundea la capătul coridorului.

Dar mai aveau puţin şi ajungeau, şi bunica nu dădea nici un semn să se răzgândească. Ea a mai apăsat pe un întrerupător şi s-a ivit un alt coridor îngust.

Au trecut de colţ, acum nu se mai vedea coridorul de acces principal, deasupra lor era muntele care îl apăsa pe piept.

— Te vei obişnui, a spus bunica. Gândeşte-te la minerii care se târăsc pe galerii lungi de mulţi kilometri, iar mulţi dintre ei lucrează întinşi pe burtă deoarece este atât de îngust.

— Mi-ai spus asta ca să mă îmbărbătezi? Pentru că de fapt acum mă simt chiar mai rău.

Bunica i-a zâmbit.

— Scuze.

— Ştiu că nu îţi pare rău, i-a răspuns el cu un zâmbet.

Ea s-a oprit în faţa unei uşi din peretele din dreapta.

— Aici este hala de mijloc, l-a informat ea. Majoritatea ţărilor sunt aici.

— Şi celelalte hale?

— Niciodată nu au apucat să fie umplute.

Bunica a băgat cheia în yală şi a tras de clanţă. Au intrat, iar ventilatoarele vâjâiau şi mai tare aici. Bunica a apăsat pe mai multe întrerupătoare, cu mişcări precise, şi lumina albă i-a orbit.

— Iată, Tommy, te afli în spaţiul ce reprezintă mândria Svalbardului.

El nu mai ştia la ce se aşteptase, doar fusese conştient de faptul că nu era decât un depozit, şi că pe rafturi se află doar seminţe, şi ambalajele nu ziceau nimic despre conţinutul lor unic, dar a resimţit totuşi o oarecare dezamăgire.

În faţa lor se aflau cinci rafturi obişnuite din oţel. Odinioară fuseseră vopsite în albastru şi portocaliu, însă vopseaua era scorojită acum. Rafturile obişnuite erau pline de cutii la fel de obişnuite, din carton, lemn, sau carton vechi şi maro.

Tommy s-a plimbat de-a lungul rafturilor.

— Aerul e mai uscat aici, a spus el deoarece a observat că nu mai este chiciură pe pereţi.

— Seminţelor nu le prieşte umezeala, i-a spus ea.

A venit după el şi zâmbea copilăros de mândră.

— Ce părere ai?

— Nu ştiu…

— Te înţeleg, dar încearcă să-ţi imaginezi o plantă de bumbac.

— N-am văzut niciodată bumbac, i-a spus el, dându-şi seama că din vorbele lui i se citeşte supărarea.

— Gossypium hirsutum, a continuat bunica. American Up­land Cotton. A fost adus din Mexic, dar a constituit 90 la sută din producţia mondială de bumbac. Planta de bumbac seamănă cu un copăcel, are frunze rotunde, flori mici de culoare crem care seamănă cu trandafirul sau hibiscusul.

— Niciodată n-am văzut hibiscus, a spus el, şi nici nalbă.

— Bumbacul se polenizează singur, a adăugat bunica. Pe această plantă cresc mai multe fructe, fiecare cu douăzeci şi cinci sau treizeci de seminţe. Fructele se sparg în mai multe părţi şi atunci seminţele se văd. Ceea ce este cu adevărat special la aceste seminţe este că sunt acoperite de fibre ca firele de păr cu o lungime de unu până la cinci centimetri şi sunt alcătuite dintr-o singură celulă. De ce are planta de bumbac seminţe cu păr? Tu ce crezi, Tommy?

El a simţit cum cuvintele seminţe cu păr îl fac să roşească, dar a sperat să nu se vadă pe frigul acela.

— Habar nu am, a mormăit el.

— Nici măcar n-ai încercat, a zis bunica. Au păr pentru că astfel sunt mai uşor purtate de vânt. Acesta e motivul. Însă scopul oamenilor de a creşte bumbac a fost unul complet diferit.

— Hainele? a încercat el să ghicească.

— Banii, a spus bunica. Bumbacul aducea mulţi bani.

Bunica i-a zâmbit din nou şi el citea pe faţa ei cât de bine se simţea.

— Revoluţia industrială, Tommy, a fost asemenea unui fir ţesut din bumbac, deoarece oamenii au dorit să ţeasă materiale şi mai frumoase, şi mai rapid. Motorul cu aburi a fost introdus pentru că oamenii aveau nevoie de mai multă energie pentru maşinării, sclavia a înflorit din cauză că Anglia cerea cantităţi uriaşe de materie primă din America. Şi Războiul Civil American… Martin Luther King, mişcarea pentru drepturile civile, Black Lives Matter, şi astfel poţi reface tot traseul până la planta de bumbac. Însă la rândul ei, planta a început cu…

L-a privit încurajator:

— A început cu o sămânţă, a spus el.

— Bravo, Tommy! Iar aici, a spus ea cu braţele îndepărtate în mod teatral, complet conştientă de entuziasmul fals pe care învăţase să-l etaleze: Aici se găsesc un milion de seminţe.

— Un milion de seminţe?

— Nu, un milion de specii diferite, Tommy!

Ochii îi străluceau. Chiciura îi făcea şuviţele negre de păr care ieşeau de sub căciulă să pară albe, şi ea era într-adevăr frumoasă, bunica lui firavă, mare şi puternică.

— Bine, a spus Tommy. Sunt impresionat.

— Uită-te la cutii, a spus ea, şi imaginează-ţi că fiecare cutie conţine mai multe mii de plante. Imaginează-ţi peisajul, pădurea, câmpiile, savanele sau stepele din care provin seminţele. Şi gândeşte-te cât de mult timp a durat, şi câtă energie au consumat oamenii pentru a le aduna.

El a încuviinţat şi a făcut cum îl sfătuise ea. S-a plimbat printre şirurile de cutii. Chile, China, Ciad, Columbia…

United States a citit el pe o cutie de plastic. Rusia era scris pe o altă cutie.

— Aici, cele două ţări au fost amplasate una lângă alta, în frig, a spus bunica. În timp ce oamenii s-au războit afară, pe căldură, materialele acestea genetice provenite din cele două ţări au fost puse aici.

Ea a pătruns mai adânc pe coridor şi i-a făcut semn cu mâna.

— Uită-te la asta, i-a zis arătându-i o cutie.

— CICARA. Centrul Internaţional pentru Cercetare în Agricultură în Regiunile Aride, i-a citit ea cu voce tare.

— Mai întâi, centrul acesta s-a aflat în Alep. Acolo s-au adunat seminţe din întreaga regiune. Dar Siria a fost distrusă de război civil şi depozitul a fost distrus. Acolo se aflau 135 000 de specii, multe dintre ele proveneau dintr-o regiune pe care noi o numim azi leagănul civilizaţiei şi acestea erau specii rezistente atât la secetă, cât şi la căldură. Când, din pricina războiului, nu s-a mai putut intra în depozit, s-au creat altele pe acelaşi model aici, în nord. În 2015, s-au adus 90 000 de colecţii de seminţe şi acestea au creat baza pentru noi bănci de material genetic în ţările care pe atunci se numeau Liban şi Maroc. Dacă unele dintre seminţe erau plantate ca să se creeze noi seminţe, acestea erau expediate înapoi aici. Ele se află în cutia de acolo, o vezi? Aceasta a fost prima dată, în decursul secolului trecut, când au fost scoase seminţe din depozitul local de material genetic, pe motiv de răscoale şi război, dar nu şi ultima dată. Înainte de Colaps, aceasta fusese o muncă pentru mai multe persoane, ca să menţină legătura cu diversele bănci din lume, să scoată seminţe şi să le înlocuiască din nou… anii ’30 au fost epoca de glorie a depozitului.

— Şi după aceea?

— După 2040 a fost dificil de întreţinut, deoarece oamenii abia reuşeau să supravieţuiască. Una după alta, băncile din toată lumea au început să renunţe. Unele colecţii, precum cea din depozitul lui Vavilov, au fost trimise la noi. Altele au fost pur şi simplu abandonate. Când am ajuns eu în Svalbard, depozitul păstra legătura în mod activ cu foarte puţine bănci de seminţe din alte părţi ale lumii. În cele din urmă, s-au pierdut. Nu ştiu dacă mai există şi alte bănci de seminţe undeva. Din câte ştiu eu despre mersul lumii în ultimul secol, tind să cred că nu mai există altele.

— Dar în ce constă munca ta atunci? Când vii aici, ce faci?

— În ce constă munca mea?

— Da.

Ea a râs.

— Nu fac absolut nimic. Verific dacă merge curentul aşa cum trebuie şi dacă funcţionează sistemul de răcire. Asta e tot.

— Dar nu verifici niciodată seminţele?

— Aceasta este o bancă, Tommy, iar fiecare ţară este proprietara propriilor seminţe. Sau era. Tot ce trebuie să facem este să le păstrăm în siguranţă.

— Dar nu le-am putea folosi? De ce nu încercăm să le plantăm? Atunci am avea mai multe specii, deci mai multă mâncare.

— Şi dacă nu reuşeşti? Să spunem că ai lua toate seminţele dintr-o specie şi le-ai sădi… Să zicem că ai încerca să sădeşti orz german.

— Da, şi?

— Şi apoi plantele nu cresc din pricina condiţiilor nu tocmai optime din nord. Nici o plantă nu încolţeşte sau cele care au încolţit nu produc seminţe noi. Atunci vom fi folosit toate seminţele fără nici un rost. Şi când Germania…

— Germania nu mai există.

— Şi când persoanele care au descendenţă germană consideră că au dreptul să ceară seminţele, când se vor întoarce, peste douăzeci sau cincizeci de ani, sau poate chiar după un secol, vor vedea că n-au mai rămas nici unele.

— Dar dacă avem grijă? Dacă alegem seminţele din zonele reci, asemănătoare cu cele din Svalbard?

— Specii polare.

— Da, soiuri din zonele polare. Şi dacă am încerca să le creştem în seră?

— Există o hartă cu toate speciile, Tommy, totul este consemnat. Fiecare ţară, fiecare bancă de materiale genetice sau centre de agricultură a primit o chitanţă. Noi am promis că nu ne vom atinge de seminţe, am jurat că aici, în acest depozit, vor fi în siguranţă, că vom avea grijă de ele, deoarece e posibil să fie nevoie de ele cândva.

— Dar dacă nu mai există oameni în alte regiuni? Dacă am rămas doar noi? Atunci nu facem decât să le irosim pe toate.

Ea a încuviinţat încet.

— La fel m-am gândit şi eu, a zis ea scoţând aburi pe gură şi dârdâind de frig. Dar, după ce anii au trecut, am început să mă gândesc tot mai mult la faptul că există şi alt motiv pentru care să nu atingem seminţele. Chiar dacă am supravieţuit până acum, noi suntem din specia Homo sapiens. Starea noastră naturală este aceea de haos, de război, de luptă permanentă pentru propria supravieţuire. Şi acest depozit a fost construit tocmai cu acest scop: să asigure perpetuarea omului.

— Vrei să zici că noi nu merităm aceste seminţe? Chiar dacă noi suntem cei care au clădit depozitul?

— Vreau să spun că omul, pe durata ultimilor 200 de ani, ba chiar 2 000 de ani, a demonstrat în toate felurile imaginabile că nu merită… un milion de specii, Tommy, a declamat ea, arătând cu mâinile spre seminţe. Şi omul este doar o singură specie. Acest depozit valorează infinit mai mult decât noi.

— Şi atunci ce ne facem dacă vine cineva?

— Nu ştiu, Tommy. Este posibil ca timpul să ne ajute, deoarece toate speciile se dezvoltă, şi omul de asemenea. Se poate ca Homo sapiens, într-un sfârşit, să înveţe din propriile greşeli, dacă ar fi nevoie doar de timp pentru asta. Dar oamenii pe care eu i-am cunoscut în anii cât am umblat în pribegie… Puţini oameni mi-au demonstrat că noi, ca specie, suntem pe cale să devenim mai buni. Puţini merită această moştenire, care să le permită să se reproducă.

Ea a spus asta cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost amuzant.

El îşi căuta cuvintele, simţind brusc că trebuia să ia apărarea omului.

— Dar e posibil să… fi avut puţin ghinion, nu? Mă refer la oamenii pe care i-ai cunoscut.

Ea a râs.

— Sau e posibil ca situaţia limită în care se aflau să le scoată la iveală adevăratul lor fel de a fi.

Au rămas amândoi tăcuţi. Bunica se uita la el pe sub genele pline de chiciură.

— Îţi este frig?

El a dat din cap aprobator.

— Uneori îţi îngheaţă inima când vorbeşti despre imperfecţiunile omului, i-a spus ea.

— Uneori ţi se face frig şi când stai pe minus 18 grade.

Ea a încuviinţat, apoi şi-a lăsat capul într-o parte şi s-a uitat la el cu o expresie pe care el nu izbutea să o descifreze.

— Te întrebi de ce te-am adus aici, Tommy?

El ezita.

— Da.

— Cred că poate îmi vei lua locul într-o zi, şi că vei deveni paznicul depozitului de seminţe.

— A, da?

— Nu încă, evident, dar când nu o să mai fiu eu. Dacă vrei, evident!

— Hm, a zis el. Vreau să spun, desigur!

Şi doar asta a reuşit să spună, dar atunci toate poveştile ei dinainte s-au legat în mintea lui, această poveste mult mai mare şi educaţia insistentă pe care i-o dăduse lui. Plănuise dintotdeauna să-l lase în locul ei.

Bunica i-a dat un brânci.

— O să fie bine. Atunci responsabilitatea va fi a ta. Toate aceste vieţi vor fi în mâinile tale, Tommy.