(Nietzsche)

Traducere de Rodica Grigore

Încrederea excesivă în opera cuiva şi credinţa oarbă în limba maternă se unesc pentru a forma capcana fatală pe care scriitorul şi-o întinde sieşi pentru a evita să se confrunte cu solitudinea esenţială în orice act de creaţie. Această capcană, care nu de puţine ori a reprezentat căderea multor talente de seamă, provine din mitul personalităţii şi din acel concept neprecizat şi amorf numit „caracter naţional”. Scriitorul se raportează permanent la o lume de adevăruri presupuse a fi ca atare şi la semantica stabilităţii, care sunt, ambele, strâns legate de istoria personală şi, în consecinţă, de o anumită ordine socială ce-şi face simţită prezenţa până şi în metafora cea mai inovatoare. Chiar în clipa în care scriitorul crede că a găsit cuvântul exact, opera lui începe să se transforme în literă moartă, iar aşa-numitul „opus” al acestuia – într-un simplu fragment din acea structură definită drept, „adevăr” de către numeroasele feţe şi faţete ale puterii.

Singurătatea pe care o reclamă creaţia este, prin chiar natura ei, o stare de exil. Adevăratul scriitor nu-şi aparţine nici sieşi şi nici vreunei alte structuri sociale. El e un străin de sine şi de societate. Chiar şi ceea ce este aspectul cel mai important, propria sa limbă, îi este necunoscut şi reuşeşte să-i servească doar într-un mod inadecvat în încercarea de a exprima lumea instabilă a viziunilor şi obsesiilor sale. În domeniul poeziei, permanenţa nu există, iar limba, văzută ca vehicul în stare să prindă esenţele posibile, devine o imposibilitate fără de vreo speranţă în structura delicată a poemului.

Din acest punct de vedere, raportaţi cum suntem în permanenţă la regiuni nongeografice unde seninătatea sau spaima au deschis noi perspective, a vorbi despre exil drept ceva cu putinţă doar în alte locuri, diferite de cele în care am crescut şi am visat, sau ca despre ceva în legătură cu obtuzitatea vreunui ostracism politic sau intelectual înseamnă pur şi simplu a nega starea de nuditate care se găseşte în spatele fiecărui act de creaţie şi a căuta cu disperare fetişurile memoriei ca pe singura garanţie pentru a fi şi a dăinui. Cuvântul poetic nu are nimic de explicat şi nimic de spus. Singura sa funcţie este de a reafirma mistere sau de a crea enigme. Poezia l-a transformat întotdeauna pe poet într-un rătăcitor aflat în căutarea propriei sale condiţii umane căzute decăzute; locurile şi limbile sunt doar incidentale. Poetul nu este nici subiectul, nici obiectul unui proces a cărui singură natură fundamentală este chiar absenţa acestei naturi presupuse ca fiind a sa; poetul nu există în sine şi nici pentru sine. Nimeni nu-i poate garanta poetului stabilitatea a ceea ce se cere afirmat şi, în general, orice adevăruri, chiar şi ale sale, îi sunt străine. Deci, exilul, dacă e definit drept pierdere a ceea ce ne aparţine, nu există; şi nu există, în acest context, vreo scriitură a exilului bazată pe nostalgia cu privire la ceea ce s-a pierdut, deoarece poetul nu posedă nimic în afara propriei sale limbi, o stafie perversă care îl urmăreşte doar de dragul stabilităţii lui emoţionale. „Singura mea patrie e limba portugheză”, afirma Pessoa. Exilul este doar un alt mod de manifestare a ficţiunii.

Cu toate acestea, deşi contactul poetului cu o altă cultură şi, mai cu seamă, cu o altă limbă nu-i modifică în mod fundamental natura de scriitor, adică propria condiţie de exilat, totuşi el reafirmă în mod radical chiar această condiţie, alimentând-o cu un mod diferit de înţelegere, şi, în felul acesta, creând în fiinţa poetului un simţ al responsabilităţii şi o nouă familiaritate cu acea teamă imposibil de eludat care subliniază orice singurătate şi orice act de creaţie.

Contactul cu limba engleză mi-a confirmat obsesiile şi, la fel de important, nehotărârea pe care o simt atunci când mă confrunt cu problema scrisului. În mod paradoxal, tocmai în această societate, definită de stigmate, paradigme şi un şir nesfârşit de manuale şi îndreptare tip „cum să faci corect” un anumit lucru, poezia mea a reuşit, în cele din urma, să se elibereze de toate obligaţiile, de realitatea esenţială, de nevoia de a produce şi a atinge rezultatele necesare şi, mai cu seamă, de acea structură de forţă ce se ascunde în chiar inima adevărului. Spaniola iese din scenă şi, prin urmare, şi lumea identităţilor şi categoriilor dispare, odată cu ea, de asemenea, istoria şi memoria, iar în felul acesta se revelează nimicul din spatele oricărei realităţi, fără de care poezia nu este posibilă.

Uneori limba engleză se însufleţeşte pentru mine, iluminând lumea prăpăstiilor personale şi creând distanţa necesară pentru critica de sine. Atunci când e privită atât din perspectiva limbii engleze, cât şi din aceea a unor lecturi repetate, spaniola îşi face din nou apariţia drept ceea ce nu mai este, dar care, cu toate acestea, a fost o parte din mine. Se transformă în ceva deopotrivă străin şi familiar sau, pentru a-l parafraza pe scurt pe Gilles Deleuze vorbind despre stilul lui Kafka: a scrie în propria ta limba ca şi cum ţi-ar fi străină; a scrie ca şi cum fiecare operă ar fi doar confirmarea necunoscutului prins în propria sa necunoaştere. În acest fel, limba engleză m-a ajutat s-o descopăr pe a mea proprie. Mi-a oferit mijloacele prin intermediul cărora am ajuns să descopăr secretele propriei mele limbi şi literaturi, ca şi perspectiva de a înţelege mai bine situaţia tragică a Americii Latine.

Pe lângă toate acestea, engleza m-a condus, în mod necesar şi fortuit, înspre anumite talente individuale, dintre care pe unele le simt ca fiind spirite înrudite, iar pe altele ca având preocupări poetice contrare alor mele. În mod inevitabil, unii poeţi pun la cale noi linii pe care le vei urma, iar alţii, robiţi categoriilor logicii şi memoriei, îţi arată un drum care nu duce nicăieri, fie deoarece a fost prea frecvent umblat, fie pentru că duce către un exces de veneraţie a vreunui erou. Printre cei dintâi: e. e. cummings sau limbajul transformat în respiraţie şi lumină, respingând condiţionările societăţii de consum şi pe cele ale gândirii raţionale; William Carlos Williams, sau descoperirea pasiunilor intime precum şi a unui ochi al ciclopului în ceea ce priveşte contemplaţia; T. S. Eliot sau recuperarea unui destin ineluctabil înscris în cercul marilor mistere care revin la viaţă, asemenea unei toamen eterne; Ezra Pound sau reafirmarea eşecului ca act de fundare şi fundamentare a vieţii şi a cuvântului; Ronald Johnson sau întoarcerea lumii unor mecanisme cereşti şi alchimia ce se ascunde înfiecare cuvânt şi în fiecare realitate numită ca atare; Derek Walcott, a cărui poezie, deşi, uneori, încă subordonată stigmatelor istoriei şi memoriei, oferă un viitor drum de urmat limbii engleze. Printe cei din a doua categorie, Charles Olson şi mulţi alţii asemenea, care, în păcatul lor, mi-au demonstrat că poezia trebuie să se îndepărteze de stăpânirea exclusivă a profesorilor universitari şi de spiritul academic. Şi atâţia alţii ar mai putea fi amintiţi aici, care m-au ajutat, chiar când mă aşteptam mai puţin, să afirm acele lucruri în care cred, tocmai datorită singurătăţii lor sau coşmarului greşelilor lor.

Engleza a însemnat, de asemenea, descoperirea altor literaturi, pe care, altfel, s-ar fi putut să nu fiu niciodată în stare să le cunosc, prin intermediul traducerilor. Şi nu are importanţă că acest contact a fost, cumva, mediat, la mâna a doua, pentru că traducerea, în ciuda numeroaselor limite pe care le are, este deopotrivă şi o realitate supusă aceloraşi succese sau eşecuri posibile, ca şi orice act de creaţie. Pentru mine, engleza a deschis o uşă către una dintre cele mai inovatoare şi prolifice arte ale secolului: literatura japoneză. Ca o contrapondere la excesiva preocupare a Occidentului pentru lumină şi grandoare (grandilocvenţă), scriitorii japonezi ne dezvăluie cu o claritate şi limpezime aproape sublime secretele ce pot fi descoperite în penumbră şi moderaţie. Doar o lumină difuză, potrivită cu misterele intimităţii, ne permite să înţelegem numeroasele dimensiuni pe care până şi cele mai puţin semnificative dintre lucruri le ascund în structura lor complexă. Lumea vestică, prin dragostea sa exagerată pentru tot ceea ce străluceşte, s-a îndepărtat de această viziune şi, prin urmare, de pacea interioară pe care o presupune, savurată doar de aceia care ştiu să observe cu răbdare şi să aştepte pentru ca un anume obiect să se reveleze pe sine în jocul său delicat de lumini şi umbre.

Limba engleză mi-a dăruit literatura japoneză şi spiritul care o iluminează: Dazai Osamu sau extazul morţii; Shiga Naoya sau visul trupului consumat în pasiunea dorinţei infinite; Tanizaki Yunichiro sau multiplicarea drumurilor ce se îndepărtează în pluralitatea subtilităţilor sau ale unui trecut care îşi cere prezentul; Abe Kobo sau jocurile perverse ale semnelor şi ale imaginaţiei; Yoshiyuki Junnosuke sau proliferarea plăcerii şi singurătăţii; Fumiko Enchi sau viaţa care creează mereu realităţi alternative; Shimaki Kensaku sau viziunile ce se pierd în propriile lor metamorfoze dincolo de toate misterele şi de moarte. Iar lista ar putea continua.

Şi, în afară de sensibilitatea japoneză, care mi-a influenţat poezia într-o anumită măsură, mai ales în considerarea realităţii ca pe un continuum care nu se află în legătură cu sistemele de cauză şi efect, datorez traducătorilor americani şi britanici încă mult mai mult. Căci în engleză i-am citit pentru prima dată pe cei mai importanţi critici literari ai secolului: Maurice Blanchot, Pierre Klossowski.

Doar scrierile lui Blanchot iluminează cele mai importante opere ale aşa-numitei literaturi moderne, la fel ca şi unele opere calsice ale trecutului, şi asta fără a suferi de „surzenia” şi opacitatea multor critici care se apropie de o carte doar pentru a găsi în ea confirmarea propriilor lor teorii şi care refuză să răspundă multor întrebări pe care o operă le ridică, deoarece nu doresc să admită (poate din cauza propriei lipse de imaginaţie) că, pentru un spirit lucid, natura particulară a fiecărei opere sugerează atât metoda de analiză, cât şi „uneltele” care trebuie folosite în această căutare pasionată. E greu să găseşti un cititor bun în vremurile astea. Blanchot mi-a sugerat ideea că un cititor bun este acela care se lasă prins în text, în felul acesta pierzându-se în lumea ficţională. Pe urmă, logica se va ocupa de aspectele mai puţin importante.

Dar, desigur, există şi reversul medaliei. Dincolo de plăcerea resimţită atunci când lumile romanului ne sunt revelate prin intermediul unei limbi sau al unui limbaj nou descoperite, se află nevrozele şi frustrările pe care aceeaşi limbă este în stare să ni le provoace atunci când îşi însuşeşte mecanismele unei structuri de forţă. În mare măsură, limba engleză şi-a piedut capacitatea de autoanaliză şi s-a încredinţat exclusiv, asemenea unei prostituate vorace, suişurilor şi coborâşurilor acelei maşini industriale care priveşte fiinţa umană ca pe nimic mai mult decât un potenţial consumator ce poate fi controlat creându-i-se şi inducându-i-se nevoia şi dorinţa irezistibilă pentru produse mai mult sau mai puţin (in)utile. În loc să întrupeze acea pasiune care, ea singură, permite limbii să se elibereze de condiţionările istoriei şi de tendinţa marcată spre fosilizare, engleza s-a transformat într-un fel de manual pentru cum să faci în mod corect anumite lucruri, sau într-un tabel de porunci şi ordine.

Teama vine din aceea că observăm că o societate presupusă a se baza pe cultul individualităţii şi creativităţii foloseşte limba doar pentru a afirma exact contrariul, împiedicându-i pe membrii acestei societăţi să-şi construiască şi să-şi determine singuri destinul. „Sunteţi unici şi liberi, dar nu uitaţi că trebuie să urmaţi întru totul cele 1001 porunci pe care statul şi societatea le-au creat pentru siguranţa voastră.” Obsesia Americii pentru sănătate şi siguranţă este, evident, o formă de a înspăimânta determinată de o prea mare încredere în viitor. Constructul individualităţii şi creativităţii sunt guvernate şi administrate de un întreg univers de instrucţiuni ce complică viaţa, transformând-o, mai degrabă, într-o simplă consecinţă a unei lumi a obiectelor sexualizate, care reprezintă tocmai negarea sexualităţii şi a dorinţei, pur şi simplu deoarece plăcerea nu are nimic de-a face cu vreun manual. Respectul excesiv pentru cuvântul scris este o altă formă de sclavie invizibilă; ne-a îngenuncheat în faţa stăpânului, pe care şi aşa l-am acceptat târziu, ca reacţie la teama provocată de o supraproducţie de adevăruri. Suntem victimele unei inflaţii de informaţii. Ideea este de a-l ţine pe om atât de ocupat, încât să nu mai aibă timp să se întrebe nici ce face şi nici ce face societatea atunci când îi vinde o jumătate de bilet sau jocuri de puzzle imposibil de dezlegat care îi promit eternitatea. Societatea americană nu înţelege că timpul liber şi absolut individual liber este necesar pentru om, tocmai pentru a evita să fie cu totul strivit de societatea de consum.

În orice caz, îngrijorarea mea cea mai mare se referă la tendinţa societăţii americane de a pretinde că toţi oamenii sunt la fel şi la faptul că, în cadrul ei, limba este folosită exact ca vehicul fundamental al acestei pretenţii absurde. Ne vinde iluzia, „Visul american”, că până şi ceea ce este imposibil devine posibil, şi astfel uităm că supraestimarea unei valori de orice fel ne duce exact într-o fundătură fără ieşire. De exemplu, această iluzie vană ne transformă pe toţi în scriitori, în producători de cărţi, mai exact spus, şi transformă şi munca de scriitor într-o simplă activitate controlată de cerere şi ofertă sau de nevoia universitarilor de a-şi mai adăuga câte o carte la memoriul de activitate de fiecare dată când îşi doresc o creştere a salariului sau a propriului eu. Atunci când suntem cu toţii scriitori şi totul s-a transformat în text, destinul limbii paralizează ca o insectă ce se îneacă în propria sa otravă. E inutil să fii un fel de mâncare desăvârşit servit la o masă atunci când pasiunile bunului gust au devenit doar vorbe goale, iar negarea spiritului e cea care alege vinul.

(ANQ, Spring 1997, Vol. 10, No. 2)