Personaje marginale în inima adevărurilor noastre celor mai sumbre
Într-un context în care dificultăţile internaţionale se acumulează, la acest început de secol, despre care putem presupune că nu va fi mai puţin dramatic decât precedentul, cinematograful, mai mult decât oricând, are rolul bineînţeles de a amuza, dar şi de a trezi conştiinţele.
Una dintre mizele majore ale marilor festivaluri, precum cel de la Cannes, este de a echilibra programările între filme pentru marele public, care fac ca maşina industrială a filmului să funcţioneze, şi filmele mai rare, ale cinematografului independent, cinematograful de autor, care încearcă să înţeleagă lumea şi oamenii care o alcătuiesc, aşa cum este ea, frumoasă, câteodată, dar prea adesea dramatică.
Ediţia 2011 a Festivalului de la Cannes a propus un vast ansamblu de portrete, foarte revelatoare pentru multiplele problematici ale lumii noastre contemporane.
CORPURI-OBIECTE
Corpul a devenit un obiect pe care îl fasonăm după bunul nostru plac, pe care îl modificăm, dar pe care îl vindem, de asemenea, sau îl împrumutăm ca pe o marfă.
LA PEAU QUE JHABITE (SO-C, Pedro ALMODOVAR, Spania)
Plecând de la un roman francez, Pedro Almodovar ţese un scenariu cu situaţii neverosimile, în maniera sa obişnuită. Aici apar fraţi care nu se cunosc, indivizi care violează, dar care nu sunt foarte siguri de a fi violat şi chirurgi pe jumătate nebuni, care se dedau la experienţe ciudate. La toate acestea se mai adaugă şi câteva incoerenţe destul de frecvente pentru maestrul Movidei. Îndepărtându-se cam mult de la subiectul romanului, pentru a scrie o istorie pe măsura sa, Almodovar pierde firul originar, pentru a propune o poveste de dragoste ambiguă şi tragică.
Găsim câte ceva din Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, în această melodramă între patru ochi, cu uşile închise, în care doctorul se îndrăgosteşte de creatura sa, când, de fapt, aceasta nu este, la început, decât fructul răzbunării sale.
Să-ţi schimbi pielea nu înseamnă a-ţi schimba şi identitatea, corpul nu este un obiect.
LAPOLLONIDE, SOUVENIRS DE LA MAISON CLOSE (SO-C, Bertrand BONELLO, Franţa)
Bertrand Bonello utilizează pretextul unei explorări intime într-o casă de toleranţă pariziană de la începutul secolului XX, pentru a apăra bordelurile împotriva prostituţiei sălbatice, care este o consecinţă a închiderii acestor bordeluri.
Descoperim un univers foarte particular, destul de îndepărtat de clişeele populare legate de bordeluri. O casă de toleranţă era, înainte de toate, un loc convivial, unde se discuta, se bea, se practicau jocuri de societate, iar apoi, şi nu întotdeauna, se urca la etaj. Era, de asemenea, la epoca respectivă, trebuie să recunoaştem, o adevărată închisoare pentru aceste fete pierdute, venite de la ţară pentru a supravieţui, vânzându-şi nu corpul, cum avem obieiul să spunem impropriu, ci uzajul pe care îl puteau face din el. Totuşi, dacă nu se reuşeşte interzicerea sa totală, încadrarea în locuri desemnate pare a fi o soluţie mai bună decât represiunea, care nu rezolvă câtuşi de puţin problema, ci o deplasează. Dar politicienii sunt obişnuiţi cu aceste soluţii empirice.
LOVERBOY
(UCR, Cătălin MITULESCU, Romania)
Este un fapt de notorietate că România este, din păcate, una din ţările Europei orientale care contribuie activ la aprovizionarea filierelor prostituţiei, în casele de toleranţă nemţeşti sau belgiene sau pe trotuarele italiene sau pariziene. Cătălin Mitulescu încearcă să descompună maşinăria subtilă pe care se sprijină acest trafic de fiinţe umane: sfori cam groase pentru a atrage în capcană tinere fete, nefericite în familiile lor sărace şi marginalizate, cu false poveşti de dragoste, libertate factice şi afaceri murdare, în jurul unor probleme fictive, pentru a provoca compasiunea.... Dar, ingeniozitatea realizatorului este de a arăta o istorie al cărei final pare a fi diferit, hăitaşul va ceda atracţiei victimei sale sau revine mereu aceeaşi poveste?
SLEEPING BEAUTY (SO-C, Julia LEIGH, Australia)
După ce a lucrat într-un club privat de bătrâni domni cabotini, de un erotism desuet şi rizibil, o tânără studentă cu dificultăţi financiare acceptă o stranie afacere erotică. Se prezintă la matroana unei case, unde va fi drogată şi adormită. Ceva mai târziu, va pleca fără a şti ce se întâmplase în timpul somnului.
Ce fac bărbaţii, care plătesc pentru a petrece un moment cu frumuseţea adormită?
Încet, încet, neliniştile şi temerile încep să o frământe, deşi este asigurată că nu va păţi nimic şi deci să nu-i fie teamă. Filmul ne menţine în aceeaşi incertitudine ca şi cea a tinerei fete, până în momentul în care se hotărăşte să încerce să descopere adevărul... Îl va afla ea? Era necesar să-l afle?
COPII PIERDUŢI
Lucrul cel mai grav, atunci când reperele sunt pierdute, este acela că primele victime ale omisiunilor sau derivelor adulţilor sunt copiii, adulţii, pervertiţi de bani, simţindu-se deresponsabilizaţi.
WE NEED TO TALK ABOUT KEVIN (SO-C, Lynne RAMSAY, Marea Britanie)
O mamă este confruntată cu propria-i vinovăţie, după ce fiul ei comite un act ireparabil. Acest fiu, care i-a tulburat viaţa şi pe care ea nu l-a înţeles niciodată, o va cruţa, pentru ca astfel să o pedepsească mai rău pentru faptul de a nu-l fi iubit îndeajuns. Tilda Swinton este remarcabilă în acest rol, dar, din păcate, juriul nu i-a acordat un premiu de interpretare, pe care l-ar fi meritat.
LE HAVRE (SO-C, Aki KAURISMAKI, Finlanda)
Un om dintr-un mediu social popular din portul Le Havre, lustragiu de profesie, va ajuta un clandestin african ascuns într-un container. Pândit şi urmărit de un poliţist, el îşi va asuma multe riscuri, beneficiind totuşi de complicitatea locuitorilor cartierului său, pentru a ajuta acest tânăr să treacă în Marea Britanie, cu scopul de a-şi regăsi familia. O fabulă plină de generozitate, care demonstrează, încă o dată, că rasiştii şi xenofobii nu sunt întotdeauna cei pe care îi credem a fi. Ar fi interesant dacă Kaurismaki ar adapta într-o zi un roman de Passilinna, de exemplu, Petits suicides entre amis.
LE GAMIN AU VELO (SO-C, J.P. et L. DARDENNE, Belgia, Marele Premiu ex-aequo)
Un copil, abandonat de tatăl său şi plasat într-un cămin, întâlneşte o coafeză, care îl va invita la ea în fiecare weekend. Dar tânărul nu apreciază dragostea pe care aceasta
i-o poartă şi se obstinează în a-şi regăsi tatăl. Fraţii Dardenne sunt foarte pasionaţi de acest fel de istorii şi personaje debusolate, care nu se simt în largul lor, marginalizate, adesea caricaturizate. Dar, de data aceasta, reuşesc să ne convingă prin energia şi supărarea acestui copil, cu nervii întinşi la maximum, şi care pedalează, ca un nebun, în căutarea adevărului.
TOOMELAH (UCR, Ivan SEN, Australia)
Într-o comunitate aborigenă saracă şi izolată, un copil de zece ani îi observă pe cei mari, care îşi duc existenţa descurcându-se cu mici aranjamente şi afaceri murdare. În momentul în care un război între grupuri rivale izbucneşte, acesta va fi obligat să facă o alegere decisivă pentru viitorul său de adolescent. Rezolvarea va veni ea din partea prietenei sale?
SUFLETE SINGURATICE
Ciudat paradox: suntem din ce în ce mai numeroşi pe această planetă, dar singurătatea n-a fost niciodată atât de prezentă printre noi. Frică, neînţelegeri, individualism, complexitatea lumii contemporane, tot atâtea raţiuni, bune sau rele, pentru a se închista în sine.
THIS MUST BE THE PLACE (SO-C, Paolo SORRENTINO, Italia)
O fostă stea a rock-ului, Cheyenne, descoperă, la moartea tatălui său, că acesta avea o obsesie, aceea de a se răzbuna pentru diverse umilinţe pe care le-a suportat. Şi se decide să încerce să afle adevărul. Va urma, atunci, un road movie condus de un Sean Penn remarcabil, care compune cu talent un personaj de bătrân rocker cu o aparenţă gotică, debusolat şi burlesc.
HABEBUS PAPAM (SO-C, Nanni MORETTI, Italia)
Papa moare, iar coclavul se reuneşte la Vatican pentru a alege, după multe ezitări, un nou papă. Mulţimea se înghesuie în Piaţa Basilicii San Pietro, aşteptând ca acesta să iasă la balcon. Dar papa (Michel Piccoli, mereu la fel de clovn) dispare. Ceea ce declanşează o criză, iar un psihanalist (Moretti, însuşi) este convocat. Din acest moment încep peripeţiile cât se poate de burleşti, uneori iconoclaste, dar care arată angoasa singurătăţii în faţa responsabilităţilor mult prea mari pentru un om inteligent, dar realist.
MELANCHOLIA (SO-C, Lars VON TRIER, Danemarca)
Pe lângă scandalul provocat de afirmaţiile favorabile ale lui Lars Von Trier la adresa lui Hitler, afirmaţii care i-au adus excluderea sa de la Festival, trebuie să ne oprim puţin asupra ciudatului film pe care realizatorul danez l-a prezentat la Cannes. După o lungă introducere, de factură onirică, care înlătură tot suspensul istoriei, aflăm că filmul este construit din două părţi, fiecare parte fiind consacrată uneia din cele două surori, care sunt personajele centrale ale filmului. Mai întâi, Justine (Kristen Durst, premiul de interpretare) în ziua căsătoriei sale, căsătorie care se va transforma într-o farsă tristă, apoi Claire (Charlotte Gainsbourg) cu fricile sale, în momentul în care ameninţarea unei coliziuni cu o altă planetă devine din ce în ce mai neliniştitoare, iar vesela şi impertinenta Justine cade într-o criză de neurastenie. Mesajul lui Lars von Trier este, încă o dată, foarte puţin clar sau, dacă nu, de o simplicitate dezolantă.
THE ARTIST (SO-C, Michel HAZANAVICIUS, Franţa)
Filmul cel mai surprinzător al acestei ediţii a revelat talentul unui actor care, până acum, era mai degrabă de un comic uşuratic, film care i-a adus premiul de interpretare pentru Jean Dujardin. A omagia cinematograful mut, evocând degradarea solitară a unui fost actor care refuză să creadă în viitorul filmelor vorbite era un pariu aproape irealizabil. Michel Hazanavicius a reuşit pariul său, cu o distribuţie extraordinară, chiar şi adorabilul căţeluş, care adaugă o notă de umor canin deosebit de reuşit. Un film care va seduce multă lume pretutindeni.
FIINŢE ZDROBITE DE VIAŢĂ
Odată cu sfârşitul războiului rece, credeam că idealul democratic va câştiga teren. Nu a fost, însă, cazul: foarte repede, povara tradiţiilor, violenţa integrismului, cupiditatea şi cinismul oamenilor politici au făcut ca toate visele nostre de progres să se spulbere.
BE OMID E DIDAR / AU REVOIR (UCR, Mohammad RASOULOF, Iran, Premiul pentru regie UCR)
O tânără avocată iraniană, gravidă, al cărei soţ, ziarist, intră în clandestinitate, decide să avorteze şi să părăsească Iranul. Dar, fără autorizaţia soţului ei, ce altceva poate ea face decât să găsească o stratagemă pentru a induce în eroare administraţia coruptă? Un film dramatic despre Iranul de azi şi despre condiţia femeilor în această dictatură misogină. Este revelator să reamintim faptul că realizatorul nu a obţinut din partea autorităţilor iraniene autorizaţia de a veni la Cannes pentru a-şi prezenta filmul.
LEXERCICE DE LETAT (UCR, Pierre SCHOELLER, FRANCE)
Viaţa unui ministru, între intrigi politice, lupte pentru putere, urgenţe demagogice, probleme personale şi criza economică. Captivant şi semnificativ pentru o realitate politică nu prea strălucitoare, chiar şi într-o ţară occidentală, unde democraţia este una dintre valorile de bază. Iar cetăţeanul de rând în toate acestea? Strivit, precum şoferul unui ministru...
LA SOURCE DES FEMMES (SO-C, Radu MIHAILEANU, Franţa)
Într-un mic sat marocan (sau în altă parte), femeile, confruntate, de secole, cu dificila goană după apă, la izvor, se revoltă şi reclamă din partea oamenilor, aşezaţi mai tot timpul la cafenea, să facă în aşa fel încât să aducă apa în sat. Pentru a-şi arăta determinarea, aceste femei vor face greva iubirii şi a tandreţii. O frumoasă fabulă, poate cam reductivă şi distonantă, dar condusă de un grup de actriţe a căror impertinenţă şi entuziasm sunt o adevărată plăcere (Leila Bekhti, Hafsia Herzi, Biyouna,...).
DRIVER (SO-C, Nicolas WINDING REFN, Danemarca, Premiul pentru regie)
Un om singuratic, cascador, devine amantul unei femei al cărei soţ este în închisoare şi apoi prietenul acestuia, în momentul în care va fi eliberat. Să zicem! Mai târziu va deveni complicele soţului, pentru că el el este un as al volanului, care, noaptea, lucrează pentru mafie. Toata această poveste va sfârşi, bineînţeles, rău şi va trebui ca talentului său de pilot de automobile, să adauge şi pe acela de justiţiar. Rapid, eficient, romantic, dar uneori foarte violent; o alegere ciudată, a priori, pentru Cannes, dar critica l-a apreciat, iar juriul l-a recompensat.
VIEŢI PREA LENTE
Într-o lume în care ne plângem adesea că totul merge prea repede, am putea, ca reacţie, face elogiul încetinelii. Doi cineaşti de acest gen au fost recompensaţi, la Cannes, pentru raţiuni obscure, dacă nu pentru încetineala scenariilor lor.
ONCE UPON A TIME IN ANATOLIA (SO-C, N.B. CEYLAN, Turcia, Marele Premiu ex-aequo)
O noapte de rătăcire prin Anatolia, în căutarea unui corp îngropat de un asasin amneziac, este o ocazie pentru trei oameni, un medic, un comisar şi un procuror, de a discuta despre vieţile lor. Tot atât de lung precum o lungă noapte în sumbra ţară anatoliană. Lui Ceylan îi plac ambianţele ambigue şi lentoarea. Ar trebui, totuşi, o mică scânteie, din timp în timp. Ca şi pentru Kaurismaki şi Paasilinna, este păcat că nu încearcă să adapteaze un roman de Ornan Pamuk, ca Neige, de exemplu.
În sfârşit, trebuie să evoc mult aşteptatul film al lui Terrence Malick THE TREE OF LIFE, pentru care se pare că La Palme dOr era promisă deja şi care, în surpriza generală a obţinut-o! Ce putem spune? Dacă nu că unii au fost încântaţi, iar alţii dezamăgiţi, sau chiar nemulţumiţi. Este oare un film, sau un experiment, sau un documentar, sau câte puţin din toate acestea? Seamănă mai mult cu un manifest sectar, consacrat Creaţiei divine, cu imagini ale planetei şi universului, dintre care, unele sunt complet factice! După La Palme dor din 2010, acordată unui film thailandez, care a fost complet dezaprobat de public, iată o nouă Palme dOr, care divizează.
Juriul este, bineînţeles, singurul judecător. Fără îndoială, dar înseamnă oare că trebuie să evite, cu orice preţ, de a fi consensual?
Notă. SO-C Selecţia oficială în competiţie; UCR: Selecţia oficială, Un Certain Regard.