Oraş cu vocaţie preponderent comercială, centrul vechi al Craiovei s-a cristalizat în cursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Străzile, numite uliţe sau „linii de bolţi”, purtau numele breslelor de comercianţi şi meşteşugari: pe Lipscani erau bogasierii, braşovenii, lipscanii, cu mărfuri fine din străinătate şi „cojocariii subţiri”, pe actuala stradă România Muncitoare erau boiangii, cojocarii şi „cismarii groşi”. Principalele străzi comerciale erau dublate de „uliţele de dos”, de fapt, străzi de acces de serviciu ale proprietăţilor negustorilor, din care se făcea aprovizionarea cu mărfuri şi erau locul unde aşteptau căruţele clienţilor veniţi de departe.

În centrul vechi comercial al oraşului, uliţa principală era actuala stradă Lipscani, continuată spre est de strada România Muncitoare, care a avut de-a lungul vremii diverse denumiri: „uliţa Precestei”, „podul târgului”, „primul drum al Bucureştiului”. Pe locul pieţii Buzeşti de astăzi s-a aflat „răscruciul mic”, în legătură cu târgul de mărfuri - târgul de afară - care s-a strămutat periodic spre est.

Strada Unirii, din piaţa Valea Vlăicii şi până la fosta Şcoală Comercială Gheorghe Chiţu, azi sediul Universităţii de Medicină şi Farmacie, era prima cale a Dunării, axa nord – sud a oraşului. Actuala stradă Fraţii Buzeşti era a doua cale a Dunării, iar intersecţia cu Lipscani era numită „răscruciul de peşte”. Străzile secundare numite azi Olteţ, respectiv, Traian Demetrescu erau „uliţe de dos” unde clienţii legau caii şi apoi mergeau „pe pod”, de fapt, pe pavimentul podit în sec. XVIII cu bârne din lemn, apoi, după 1870, cu piatră de râu, cu piatră cubică din granit.

Primele preocupări în domeniul organizării pe criterii urbanistice a oraşului datează de la mijlocul secolului al XIX–lea, când, în 1848-1949, Primăria Craiova avea un inginer al oraşului în persoana arhitectului Alexandru Hristea Orăscu (1817-1894); în anii 1853-1855, inginerul geodez lt-col Dimitrie Papazoglu (1811-1892) întocmeşte o ridicare topografică a oraşului extrem de amănunţită; mai târziu, în timpul războiului de independenţă postul de inginer al oraşului era ocupat de arhitectul german Engel Breher.

În 1901-1902, inginerul olandez W.H. Lindley, „unul din cei mai mari hidrologi ai timpului“, cunoscut în România pentru rezultatele pe care le obţinuse la Iaşi şi la Ploieşti, întocmeşte, la cererea Primăriei Craiova şi la insistenţa primarului Nicolae Romanescu, proiectul alimentării cu apă a oraşului din sursa Valea Giorocului; lucrările s-au încheiat în 1911, dar s-au reluat în 1914, pentru completarea debitului de apă necesar oraşului.

În anul 1916, inginerul craiovean M. Colleanu şi arhitectul Ion Dimitrie Berindei (1871-1928) au întocmit un plan de sistematizare a adevăratului centru al oraşului sau cel mai vechi cartier cuprins între străzile A. I. Cuza la nord, Unirii la vest, M. Kogălniceanu la sud şi str. Fraţii Buzeşti la est. Străzile, numite, azi, Theodor Aman, Panait Moşoiu, C. Nicolăescu Plopşor (în faţa bisericii Sf. Ilie) sunt străpungeri urbanistice realizate la sfârşitul secolului al XIX-a şi în primele decenii ale secolului XX, ca urmare a studiilor de urbanism din acei ani.

În 1927 primarul I.B. Georgescu constată din nou că apa necesară oraşului este insuficientă, dar abia în timpul mandatului lui D.T. Angelescu, în 1932, inginerul M. Colleanu realizează un proiect pentru extinderea alimentării cu apă a oraşului din Jiu, prin intermediul unei staţii de filtrare.

Perioada primelor trei decenii ale secolului trecut a fost o epocă de mare efervescenţă urbanistică, arhitecturală, artistică şi edilitară a oraşului. Sunt anii în care urbea Craiovei se înnoieşte foarte mult, în centrul oraşului se demolează cvartaluri întregi de case mici şi modeste cum ar fi locul pe care s-a construit Palatul Administrativ şi s-a amenajat scuarul English Park, locul pe care s-a construit sediul de azi al Primăriei Craiova, blocul Casa Albă, palatul Jean Mihail, palatul Banca Olteniei şi hotelul Pallace, palatul Ramuri, palatul Scrisul Românesc, pe terenurile unor grădini private s-au ridicat Şcoala Madona Dudu, Liceul Elena Cuza, Liceul Fraţii Buzeşti, aripa de sud şi construcţiile anexe Colegiului Carol I, s-au reconstruit marile biserici ortodoxe ale oraşului pe locul unora mai vechi din secolele XVII şi XVIII: biserica Sf. Dumitru, biserica Sf. Treime, biserica Madona Dudu, s-au reconstruit din temelie clădiri importante: pe locul fostului cazino Minerva, Parohia Madona Dudu - proprietarul de atunci al acestuia - a ridicat palatul actualului cazinou şi hotel Minerva.

Constructorii edificiilor publice, şcolilor şi liceelor, băncilor, palatelor, bisericilor şi locuinţelor din centrul vechi al Craiovei sunt meşteri zidari, pietrari, dulgheri, tinichigii, zugravi şi pictori decoratori români şi, de cele mai multe ori, italieni „paşaportari” (cetăţeni italieni, cu paşaport) sau naturalizaţi la Craiova. Comunitatea de religie romano-catolică stabilită la marginea Craiovei, la Italieni, veniţi în valuri după 1880, aduşi de Petre Opran din Umbria şi Friulia, cu cca 140 de familii în jurul anului 1930, a dat oraşului mâna de lucru specializată şi foarte calificată care a ridicat cea mai mare parte a edifiilor publice şi private construite în primele patru decenii ale cecolului XX. Numele lor şi măiestria lor de a pune în operă piatra, cărămida, mortarul, ipsosul, stucul, marmura şi granitul erau binecunoscute în epocă: Zanollini, Vizintini, Fauro, Zgubin, Tatu, Caruso, Iovanelli, Copetti, Di Bernardo şi mulţi alţii. Dintre antreprizele C. Bardelli, C Trolli, Carlo Secchi, Adotti, Della Barba, F. Bulfon ieşea în evidenţă antrepriza condusă de liderul respectat şi onorat al constructorilor italieni din Craiova, inginerul Giovani Batista Peressutti (1880-1953), coleg de studii la Politehnica din Milano şi prieten cu arhitectul Petre Antonescu.

Aspectul general al centrului vechi al Craiovei, la sfărşitul anilor 30 ai secolului trecut, permitea oricui să aprecieze că oraşul „se apropia de tipul oraşelor din Europa centrală”.

Având în vedere ponderea numărului de locuitori, importanţa administrativă a localităţii, cât şi faptul că era un centru politic şi cultural polarizator, situat în inima Olteniei şi având, în acelaşi timp, în vedere şi progresele urbanistice şi edilitare din primele două decenii şi jumătate ale secolului, Congresul Uniunii oraşelor din România, din 1925, a creat un loc pentru reprezentantul urbei, de fapt, „al şaselea loc de vicepreşedinte, alături de Cluj, Timişoara, Cernăuţi, Chişinau şi Iaşi, pentru Craiova”. Oraşul era a şaptea localitate a României Mari. Tot în 1925 s-a hotărât ca din delegaţia care urma să reprezinte Regatul României la Congresul Internaţional al Uniunii oraşelor din lume, de la Paris, să facă parte şi un reprezentat al oraşul Craiova. A fost o recunoaştere la nivel naţional a eforturilor şi realizărilor de până atunci, remarcabile din punct de vedere edilitar, arhitectural şi urbanistic, ale Craiovei.