– Am să încep cu o afirmaţie, dragă Cristi, ce ţi se va părea ciudată: nu cred că există o singură limbă română! Există câteva „limba română”, dacă pot spune aşa, care nu se luptă între ele pentru supremaţie, ci, mai degrabă, pentru a-şi păstra identitatea de „limbi minorităţi” în cadrul limbii române corecte, standard, aceasta din urmă fiind o limbă română ce rămâne mereu la stadiul de proiecţie ideală, fie spus. Şi, când mă refer la o asemenea diversitate, nu mă gândesc la cunoscuta descriere a limbii unui popor de la idiolect (individul) la sociolect, la dialect şi, în fine, la limbă. Pentru mine, diversitatea vine şi de la felul în care folosesc limba română cei care scriu fără diacritice, cei care o condimentează cu emoticoane sau emoji, cei care scriu cu brb sau lol, grafitti-urile, limba de lemn, limba corectitudinii politice, felul în care unii înşurubează anglicismele, scrisul cu haştaguri pe Twitter etc., etc.

După cum ştii, specialitatea mea universitară nu este lingvistica, ci scriitura de presă şi, ca urmare, nu mă interesează prea mult aspectele teoretice ale limbii, ci, mai ales, sunt preocupat, sunt fascinat de viul ei. Adică urmăresc cu mari delicii felul în care limba română trăieşte. Ca să fac o metaforă, sunt curios cum se schimbă şi, mai ales, care sunt bolile ei, neliniştile ei. E mai mult un spectacol decât un demers ştiinţific.

Nu vreau să uit însă de întrebarea ta şi răspund aşa: eu cred că limba română corectă are mai mulţi prieteni decât duşmani. Asta fiindcă eu cred că prietenii limbii române sunt scriitorii şi cititorii lor, iar duşmanii sunt mai ales presa tabloidă şi invitaţii ei. Sigur, ca în orice judecată generalizatoare, se impun şi aici destule nuanţe.

– Pentru limba vie, eu cred că firescul, lenea şi greşeala sunt aliaţi de nădejde. Firescul limbii, de pildă, a făcut ca Academia să renunţe la o serie de forme recomandate de normă. Ca să dau câteva exemple, nimeni nu spunea nici „cearşaf”, nici „magaziner”, nici „piuneză”, nici „coperte”, ca să dau câteva forme faţă de care DOOM-ul, între timp, a devenit mai puţin exigent. Lenea simplifică şi ea multe forme, iar un truism ne învaţă că persistenţa unor greşeli devine normă. Opinia mea e că miza unei limbi nu este neapărat o cât mai deplină adecvare cu norma, ci o cât mai firească aşezare a limbii în normă. Cunosc nenumărate persoane care ştiu foarte bine limba română pe note, dar persoanele cu pricina pur şi simplu nu posedă auz muzical atunci când vorbesc sau când scriu.

Pentru limba română corectă, cei mai buni prieteni sunt cititul, DEX-ul şi DOOM-ul. Îmi stăruie şi acum o imagine pe retina memoriei cu DEX-ul zdrenţuit al Profesorului G. I. Tohăneanu, Magistrul Literelor timişorene. O imagine ce datează din 1976, adică la un an după apariţia cuvintelnicului cu pricina. Dacă Profesorul Tohăneanu vizita cu atâta sârg cuvintele noastre, trebuie că asta înseamnă ceva mult mai important decât pare – mi-am spus eu atunci. Şi, crede-mă, mă gândesc la asta de fiecare dată când îmi scriu rubricile de limba română pentru Radio Timişoara. Chiar dacă aş jura că e aşa cum ştiu eu, tot mă uit şi verific. Dar mă uit în cărţile fizice, nu pe internet, unde apar şi multe năzbâtii.

– Cel mai redutabil duşman al limbii române este liceul. După clasa a VIII-a, gramatica şi lecţiile de cultivare a limbii dispar, iar în anul I de facultate noi descoperim că majoritatea tinerilor sunt semianalfabeţi. Cu rare excepţii. Emisiunile de divertisment dăunează şi ele grav sănătăţii limbii române, iar telefoanele inteligente trafichează monştri de exprimare.

Un duşman perfid al limbii se poate dovedi şi scrisul electronic. Asta în ciuda faptului că există autocorector, că există multe „scurtături” pentru a-l face mai uşor. Scrisul electronic nu depozitează informaţie, ci o scrie/ descrie. Scrisul de mână sedimentează cunoştinţele noastre de gramatică în reflexele noastre profunde. Am observat asta pe degetele mele, ca să zic aşa, fiindcă nu mai scriu de mult de mână.

– Eu nu cred că, în sine, o limbă se poate strica. Ea doar sărăceşte şi îşi pierde din nuanţe, ba chiar îi apar tot soiul de griuri. Luăm act de faptul că limba tinerilor, şi nu numai, devine tot mai săracă, dar poate că aşa percepeau şi generaţiile mai vechi entropia limbii române. Pe de altă parte, asistăm la proliferarea a ceva mult mai grav decât ignoranţa şi incorectitudinea – vulgaritatea. Şi că, asemenea unei persoane înstrăinate de propria-i esenţă, limba se nevrozează, devine tot mai iraţională, mai schizoidă, mai isterică. De parcă nu ar mai fi parte a fiinţei noastre lăuntrice. Aşa, ca o constatare de la catedră, aş adăuga şi că limba română se goleşte tot mai agresiv de referinţele culturale, de expresiile latineşti sau franţuzeşti care, până nu de mult, aveau ceva de odicolon interbelic.

– Poate că neuronii limbii nu mor doar prin siluirea gramaticală a limbii. Ei mor şi când mesteci limba de rumeguş a propagandei, a corectitudinii politice sau limba multinaţionalelor. Miracolul face ca, odată cu fiecare nou cititor de literatură, o parte din limba ce se stinge aiurea chiar renaşte în acel cititor. E de ajuns să te prindă febra cititului şi, încetul cu încetul, descoperi o minunată limbă română. Şi, ca să dau doar două nume de scriitori contemporani care, cu fiecare carte a lor, reinventează limba română, mă gândesc la Şerban Foarţă şi la Mircea Cărtărescu. Şerban Foarţă este scriitorul contemporan care forează cel mai adânc şi mai precis în adâncul limbii române, iar Mircea Cărtărescu a dăruit limbii române, prin cărţile sale, cea mai întinsă catagrafiere a vocabularului ei; biologie, chimie, anatomie, fizică, neurologie, fiziologie, astronomie ş.a.m.d.

– Atunci când Academia impune norme fără noimă. În 1993, când Academia Română a făcut o nouă reformă şi s-a trecut la scrierea cu „â”, din cei doi lingvişti prezenţi, unul a votat împotrivă, iar celălalt s-a abţinut. Cum ştii foarte bine, o parte a presei româneşti continuă să ignore acest lucru.

– Dacă îmi permiţi o comparaţie deloc pioasă, ba chiar frivolă, aş spune că, asemenea Janei din celebrul cântec de mahala, limba se transformă. Ea nici nu se strică, nici nu se repară. E greu să o repari şi prin lege. Astfel, în 2006, Parlamentul României a votat o lege privind „utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în formă electronică”. Legea nr. 183/2006 se referă la obligativitatea scrierii cu diacritice a textelor oficiale, iar cei vizaţi de lege sunt notarii şi instituţiile publice. Nerespectarea folosirii diacriticelor ar conduce la amenzi între 3000 şi 5000 de lei. Dură lege! Numai că, trebuie să recunoaştem, e una dintre legile cele mai pline de umor, desigur involuntar. Mai ales că ea nu a fost aplicată niciodată unei instanţe publice, unei instituţii sau vreunui notar dintr-un motiv tipic românesc: nu a fost niciodată urmată de necesarele norme metodologice.

– Limba oficială a dictaturilor e una săracă, lemnoasă şi ameninţătoare. De fapt, e o limbă fără suflet, lipsită de empatie – adică indiferentă la modul afectiv faţă de interlocutor – şi, mai ales, schizoidă. Când spun asta, mă gândesc la limba română a propagandei ceauşiste ce descria o realitate nu diferită de realitate, ci opusă realităţii. Dar care, în acelaşi timp, era limba unei liturghii profane al cărei suprem zeu era, evident, Ceauşescu. Iar artizanul textier al acestei adoraţii deşănţate a fost Adrian Păunescu. El este autorul celebrelor formule nord-coreene „Mândră corabia, meşter Cârmaciul”, „Patria, cabinetul de lucru al tovarăşului N.C.”, „Geniul Carpaţilor” etc. Păunescu a făcut saltul calitativ de la banalele slogane „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus” sau „Luca, Ana şi cu Dej bagă spaima în burgheji” la aceste, să recunoaştem, măiestrite hiperbole. Păunescu, poate mai mult decât teribila lui înzestrare poetică, avea geniu de om politic. El a modificat total limba propagandei ceauşiste pe care a făcut-o credibilă şi, prin Cenaclul Flacăra, seducătoare. De fapt, dacă ne gândim bine, românii au auzit cum le vorbesc pe viu doar două persoane: pe Ceauşescu şi pe Adrian Păunescu. În rest, nimic. Românii care au trăit atunci nu ştiau nici măcar ce voce aveau prim-miniştrii sau, măcar, miniştrii mai importanţi. Sistemele totalitare sunt logocentrice, în sensul că realitatea este validată de cuvânt, şi nu invers. După cum accesul public la cuvântul politic este monopolul absolut al Liderului. Nu ştiu dacă ipoteza mea e valabilă, dar eu cred că accesul liber la cuvânt al lui Adrian Păunescu s-a datorat capacităţii sale de a-l resitua pe Ceauşescu într-o nouă limbă, diferită faţă de cea a stalinismului dejist. În plus, Păunescu era genial în a crea false probleme pe care le rezolva cu şi mai false soluţii. El îndemna tinerii să aibă curajul de a fi comunişti, aşeza subtil mândria de a fi român în plăcinta delirantă a omagiilor pentru conducătorul iubit, iar învoirea de a purta blugi era semnul definitiv al libertăţii tinerei generaţii. Toate acestea însă fără puterea hipnotică a verbului şi a muzicii ar fi fost imposibile.

Cât priveşte limba vie din comunism, aş spune că principala ei virtute era subînţelesul, aluzia, „şopârla”. Cred că pentru generaţiile recente, cuvântul „şopârlă” e complet fără sens. Era un mod de a fi şi în conversaţia de fiecare zi, şi la teatru, şi în literatură. În ultimii patru ani de ceauşism am fost redactor la editura Facla din Timişoara şi ştiu foarte bine cât de supravegheat era cuvântul. Cred că, paradoxal, a fost perioada de glorie maximă a limbii române îngrijite, creative, suple şi expresive. Asta fiindcă o asemenea formă de expresivitate era percepută ca o rezistenţă faţă de griul limbii oficiale, de fapt al realităţii de fiecare zi.

– Îţi aminteşti, dragă Cristi, de peisajul luxuriant al presei din Timişoara din primii ani de după Revoluţie? De fapt, zecile de publicaţii din România de atunci erau mai puţin expresia unei vocaţii jurnalistice. Presa de atunci satura, pe de o parte, o foame disperată de scris, de vorbit, de povestit, pe de altă parte, exorciza răul din noi. Cuvintele erau încă impure, exact după chipul şi asemănarea noastră. Poate că din această cauză societatea refuza cu obstinaţie nuanţele şi se polarizase iremediabil între „noi” şi „ei”. Apoi, în cronologia mişcărilor tectonice ale limbii, au apărut computerul, internetul şi telefonul inteligent, care au adus cuvinte noi, scurtături, imagini în limbă.

– Limba română postacă este cea mai agresivă. Hackerii şi haterii nu au nicio grijă faţă de toate toxicităţile de limbă, fiindcă ei sunt, de regulă, anonimi. Cred că agresiunea cea mai insidioasă vine dinspre divertisment. Fenomenul Vacanţa Mare, de pildă, care s-a bucurat de o imensă popularitate, a produs distorsiuni mai ales în rândul adolescenţilor. La vârsta revoltei şi a negării, adolescenţii nu gustă doar umorul, satira, ci înţeleg (vor să înţeleagă) şi că prostia, analfabetismul şi vulgaritatea nu sunt chiar atât de grave, de vreme ce provoacă râsul. Sigur, televiziunile comerciale trăiesc din asemenea emisiuni şi nu cred că li se poate reproşa ceva. Observ doar că un post comercial cum este DIGI 24 are o excelentă emisiune de cultivare a limbii susţinută de Radu Paraschivescu.

– Ce este limba română pentru tine, dragă Marcel?

– Ei, asta da întrebare. Well – ca să încep cum îi şade bine oricărui contemporan recent – mai întâi, cred că este o muzică pe care o ascult atent în fiecare zi. Asta fiindcă scriu în fiecare zi pentru presă, pentru universitate sau pentru diversele mele colaborări. Cum ştii, de aproape patru ani, la Radio Timişoara, susţin zilnic o rubrică dedicată limbii române. În fiecare zi, îmi invit ascultătorii să fie atenţi la felul în care vorbesc şi scriu, iar cel mai important lucru pe care îl spun mereu este faptul că e firesc să greşim. Şi, spre a fi mai convingător, vorbesc şi despre greşelile mele. Spre deosebire de iluştrii mei predecesori de la microfonul rubricii, eu încerc să mă adresez publicului larg, omului obişnuit, nu specialiştilor. Drept pentru care nu mă refer la teorie decât când este strict necesar. Şi să nu am un ton profesoral şi inchizitorial, de parcă o banală greşeală de exprimare sau de scris ar fi o dramă cosmică. Oamenii trebuie să iubească limba, cuvintele, povestea lor, nu să se raporteze la ea ca la un rebus inabordabil şi răzbunător. Din pricina asta, de pildă, nu gust deloc filmuleţele ale în care persoane fără educaţie sunt întrebate ce înseamnă diferite cuvinte mai mult sau mai puţin dificile.

După cum le explic ascultătorilor că limba română a compunerilor din şcoală, cu fraze lungi şi o solemnitate ridicolă, nu e un standard de frumuseţe. O limbă frumoasă este, în opinia mea, una ce se pliază pe gând, pe idee, este simplă şi firească.

Dar, mai ales, limba română înseamnă, pentru mine, lichidul amniotic în care au stat cele două cărţi de poezie ale mele: Ochiul inimii (1988) şi Bicicleta van Gogh (1999).

– Pe piaţa actuală a limbilor – să îi spunem aşa, chiar şi cu riscul de a provoca mai multe crampe intelectuale progresiştilor şi neomarxiştilor – există, crezi, limbi care, în mod evident, sărăcesc limba română şi limbi care, în mod evident, o îmbogăţesc? Sau poate că problema nu se pune chiar în aceşti termeni?

– O să te miri poate, dar eu văd în valul de anglicisme ce pătrund în limba română un câştig, dar împărtăşesc şi ideea regretatului George Pruteanu cu privire la adaptarea unor grafii la limba română. Ca să dau câteva exemple, mi se pare mai firesc să scriem „sait”, nu „site”, „a şerui”, nu „ a shareui”. Mă enervează însă faptul că nu mai avem frizeri sau coafeze, ci „hair stylist”, că secretarele se numesc „assistant manager”, nu înţeleg nimic din păsăreasca ierarhiilor din multinaţionale.

– Mass-media şi social-media ajută o limbă sau o stafidesc?

– Gustativ, nu aş folosi „stafidesc”, fiindcă stafidele sunt dulci, dar imaginea vizuală e potrivită pentru social-media. Observi că nu avem un cuvânt românesc pentru asta? Apariţia presei online (alt cuvânt naturalizat şi în grafia on-line) a determinat fenomenul accelerării sociologice, adică al unei modificări de roluri pe piaţa media: presa clasică este tot mai anemică, accesul publicului la ştiri poate fi şi în timp real, cititorii produc informaţii, comentariile pot complini articolele etc. Mi se pare de bun augur că, nu de puţine ori, reproşurile ad hominem se referă la greşelile de scris. Facebook-ul e un spaţiu simbolic aparte, fiindcă el nu este doar locul cu pisici, imagini din concedii, privelişti anatomice în costum de plajă, ci şi reverii lirice ce se exprimă sub forma unor numeroase puncte de suspensie. E locul în care „te pup” se scrie „te poop”, ba chiar cu mai mulţi „o”. Dar, ca şi în cazul reacţiilor de pe paginile unor publicaţii online, e locul unde nu se mai folosesc majusculele şi nici chiar punctul. Apropo de o asemenea simplificare, marele nostru lingvist Alexandru Graur propunea eliminarea literelor mari, a majusculelor. Argumentul său continuă să fie logic: prin eliminarea literelor mari, tiparul economisea 25 de caractere, fiindcă, în acest fel, şi maşinile de scris, şi cele tipografice renunţau la 25 de caractere. Dar propunerea lui nu renunţa la marcarea majusculelor, fiindcă acestea urmau a fi semnalate cu ajutorul unui semn tipografic: o steluţă sau un pătrăţel. După modelul telegramelor agenţiilor de presă care, de asemenea, la un moment dat, nu foloseau litere mari în text.

– Şi, în aceeaşi direcţie, video-puterea strică mai mult şi (vai!) mai rapid şi mai eficient o limbă decât o poate face, decât a făcut-o civilizaţia textului scris?

– Strică, evident, dar şi unifică. Mă refer aici mai ales la faptul că subdialectul bănăţean vorbit de unele comunităţi izolate din Serbia a suferit un puternic aggiornamento. În oglindă, anii de comunism în care programul TVR a fost redus la două ore, între 20 şi 22, au însemnat o puternică influenţă a limbii sârbe în această parte de ţară, mai ales în limbajul sportiv, dar nu numai. Fenomenul se numeşte aculturaţie şi se referă la modul în care o cultură inferioară preia elemente ale unei culturi superioare.

– În 1983, după stagiul obligatoriu de profesor de ţară, am ajuns corector la ziarul Drapelul roşu. A trebuit să pun mâna pe carte şi să mă confrunt corp la corp cu limba română. Da, o înfruntare la propriu, fiindcă o greşeală cu iz politic ar fi însemnat concedierea mea fără drept de apel. Îmi aduc aminte şi acum cu fior de nişte „sentimente încălţătoare” pe care timişenii le-ar fi nutrit faţă de Nicolae Ceauşescu, de un preşedinte al „Republicii Elena”, care îşi manifesta admiraţia faţă de Elena Ceauşescu sau de o greşeală teribilă a jurnaliştilor din Arad care au lăsat titlul „Schimb de masaje între tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi Yasser Arafat”. Cititul devenise o traumă greu de dus fiindcă, practic, nu urmăream sensul, ci literele.

Din 1986, am început munca de redactor la editura Facla, cum am spus, iar această postură a însemnat pentru mine experienţa aprehendării textului asemenea unui cenzor. Care, în primul rând, trebuia să fie atent la „şopârle”, adică la acele subînţelesuri în răspăr cu politica oficială. Deşi eram fericit că am scăpat de munca stresantă şi de noapte de la corectură, ca scriitor, am resimţit cu acuitate că limba română fusese arestată, că era prizoniera unui sistem ce privea cuvântul ca pe un virtual trădător.

După 1989, când am început să predau la Jurnalism, mi-am dat seama că rolul limbii în jurnalism ţine nu doar de raportul corectitudine vs. greşeală gramaticală, ci şi de ceea ce aş numi competenţa lingvistică. Mă refer la greşelile de semantică, de regim, de editare a textului, de manipulare prin anumite sinonime „fierbinţi” etc.

– În primul rând, atunci când Profesorul Mihai Coman – cel care a aşezat pe picioare învăţământul jurnalistic universitar – mi-a cerut un capitol pentru primul manual de jurnalism, am socotit că e util să scriu despre greşelile frecvente din presa noastră şi să le explic sumar: de ce unele virgule sunt puse aiurea („Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”), când se scrie „într-una” şi când „întruna”, de ce se scrie „nu fi”, cum e cu „proprii” şi „propriii”. De fapt, erau lucruri pe care studenţii ar fi trebuit să le ştie din clasa a VII-a.

Apoi am avut o emisiune la TVR Timişoara, iar mai recent, cum am mai spus, am o pastilă de aproape 3 minute la Radio Timişoara de mai bine de 5 ani. Acum doi ani, la editura Universităţii de Vest, am scos o carte cu 365 de cronici de la radio, pe care am intitulat-o Limba română pentru începători. De la 14, la 101 ani.

– Ba da. Dar merită. Sunt mulţi, mulţi români care se uită la limba română asemenea unui copil care priveşte, prin vitrina unui magazin de instrumente muzicale, un pian la care a visat mereu să înveţe să cânte.