Amandament la Zorba plãsmuitul (II)

-         ghid fragmentar ºi subiectiv al Eliadei –

4. Homo religiosus sau zoon politikon?

Domeniul religiosului este în Grecia o permanentã reiterare a identitãþii colective. Marile sãrbãtori creºtine sunt celebrate cu pompa unei sãrbãtori naþionale. În fapt naþionalul, triumfant, îºi însuºeºte transcedentul, desacralizându-l. De Paºti, la Epitaf participã preoþii, armata, marina, primarii, mai marii, fanfara. E straniu sã vezi odãjdii ºi mitraliere, cruci ºi steaguri. Naºte un sentiment de spaimã; teama de marile mãrºãluiri organizate spontan  odinioarã. Fãrã doar ºi poate, un reflex impregnat în memorie ºi în nervi al celor din fostul bloc socialist. Sã fi fost Mântuitorul grec ºi sã nu fi ºtiut? am întrebat o cunoºtinþã asistând  odatã la Epitaf, dar, numaidecât, am regretat ironia amarã care aducea aproape cu blasfemia. Sãptãmâna luminii îºi pierde astfel caracterul intim, adânc ºi profund al metanoiei universale proprii creºtinismului, al ideii cã schimbarea adevãratã poate avea loc oricând, chiar ºi în  ultima clipã a vieþii, recuperând retroactiv totul prin transformare; ea devine un marº oficial, naþional, pompos, chiar dacã plin de farmec.

Deºi profund creºtini, grecii nu sunt totuºi foarte religioºi. Mai obsedaþi de problemele cetãþii decât de porþile cerului, ei vor sã fie înlãuntrul ei; sã participe activ dinlãuntrul zidurilor, sau mãcar de pe metereze. Astfel interesul pentru politic este fundamental.

Uneori, stau ºi mã întreb dacã de vinã nu este oare absenþa unui exerciþiu constant al spiritului raþional, al gândului abstract. La urma urmei Socrate ºi peripateticii au trãit cu foarte mult timp  în urmã, iar gândirea raþionalã are neîndoios nevoie de un exerciþiu permanent, de o coregrafie  susþinutã cu obstinaþie. Sã mã explic: libertatea gândirii care, eºuând, se transformã în dogmã. Filozofia care devine, Alas, ideologie. Substratul ortodox ar putea da o adâncime, o profunzime metafizicã. ªi totuºi. Mãrturie stau cazurile atâtor ºi atâtor intelectuali care, plecaþi la studii în Occident, sã cerceteze filozofia, s-au întors socialiºti sau în cel mai bun caz comuniºti; Kazantzakis, bunãoarã, ca sã revin la el. Pleacã idealist, revine simpatizant de stânga. Sau poeþii Nikiforos Vretakos, Kostas Varnalis ºi atâþia alþii, sociologi, ori istorici, ca  Nikos Svoronos, cunoscut istoric marxist care a predat la Sorbonne. Între domeniul religiosului (constitutiv) ºi al filozofiei (trecutului), grecii se opresc la jumãtate de drum, la  ideologic. Socialismul, prin caracterul sãu, teoretic vorbind, mesianic este nespus de popular în aceastã parte de Europã. În vreme ce în România comuniºtii numãrau abia vreo 4000 de  suflete dupã al Doilea Rãzboi Mondial, în Grecia o enorm de mare parte din populaþie a luptat  pentru triumful comunismului. A avut loc ºi un lung ºi sângeros rãzboi civil. E drept, ca ºi în cazul lui Tito, simpatia de stânga a fost puternic asociatã cu eliberarea de sub fasciºti.

Mi s-a întâmplat, bunãoarã, sã fiu opritã într-un sat din insulele Eptaniz de cãtre un moºneag care mergea cu mãgarul în livada lui de mãslini, ºi care mi-a spus cu regret: Aþi avut democraþie popularã. V-a fost bine ºi nu v-a plãcut, n-aþi apreciat-o!; Ce sã facem, taicã, dacã ne-au împãrþit pe dos, cã mai bine trãiai matale în comunism, ºi rãmâneam noi fãrã, i-am rãspuns moale ºi uºor evaziv. Lasã, lasã, of, mare pãcat, ei, ce sã faci? mi-a replicat retoric, mai mult ca pentru sine, îndepãrtându-se agale.

Tot în aceeaºi insulã aveam sã aud un alt bãtrân fredonând cântece partizane din rãzboiul civil unui copilaº ca sã adoarmã, în locul celor de leagãn, pe care, probabil, nu ºi le mai amintea.

În vreme ce religiosul este ca o busolã a vieþii colective, uneori atacat, dar niciodatã pus cu adevãrat sub semnul întrebãrii, politicul, cel puþin la fel de profund, dacã nu chiar mai profund, este puternic impregnat în mintea tuturor.

5. Spaþiul – câteva note fugare

Spaþiul public

În Grecia nu existã cu adevãrat ideea de spaþiu public, care sã fie bunul tuturor. Tot ce nu aparþine unui individ este considerat ca ºi inexistent. Din cauza intervenþiei insistente a ecologiºtilor din lume, þara face mari eforturi, practic nenaturale, de a nu acumula deºeuri, pentru cã au o oarecare obligativitate spre Uniune. În realitate însã nepãsarea e uriaºã. Alãturi de cea mai splendidã priveliºte a mãrii în zare, vei gãsi mereu un morman de moloz, câteva cãrãmizi, sau mãcar sticle goale de apã mineralã. Când am zãrit pentru prima oarã autogara de unde plecam spre inima þãrii, am crezut cã visez. Autogara, aflatã în afara oraºului ºi înconjuratã de moloz ºi mizerie, de nenumãrate macarale ºi camioane, e încropitã din tablã, care mã întrebam cum de nu se dãrâmã. De aici porneau autobuze Mercedes, ce-i drept bine întreþinute ºi elegante, în toate direcþiile þãrii. E drept, ele aparþin companiilor de turism particulare care organizeazã drumurile, în vreme ce autogara nu. De ce ar avea valenþe estetice un loc care aparþine statului?

S-au mai fãcut schimbãri, a fost un primar atenian, Avramopoulos, supranumit primarul fântânilor, pentru cã a pus fântâni arteziene în mai toate cartierele oraºului ºi nenumãrate statui. Spaþiul public poate fi uneori frumos, dar respectul pentru acesta este mediu.

Spaþiul privat

Deºi în exterior oraºele nu prezintã particularitãþi estetice care sã le diferenþieze, interioarele sunt mai totdeauna mobilate cu mult bun gust. Spaþiul interior este altã lume, rãcoroasã ºi liniºtitoare. Aici se cere fãcutã o remarcã despre proprietate. Casele nefiind nicicând  naþionalizate, au aparþinut micilor proprietari ºi încet-încet au fost cumpãrate de marii antreprenori, în schimbul a douã-trei apartamente dintr-un bloc nou construit. Antiparohi se cheamã sistemul în greacã; aºa se face cã mai toate casele de odinioarã au fost dãrâmate pe la  începutul anilor ºaptezeci, ºi se mai dãrâmã încã ce-a mai rãmas.

Casele mai vechi au aceeaºi suprapunere, ca ºi straturile suprapuse ale unor sãpãturi arheologice, ori ca sentimentul pe care-l stârneºte în cãlãtor priveliºtea munþilor Greciei, de timp condensat perceput, deodatã, în propria-i evoluþie. Ca ºi când linia va deveni cerc. Am sã încerc sã explic fiindcã sunt detalii care din afarã nu se vãd, un turist nu le va vedea. Va vedea Acropolele: Sunt, desigur, splendide, de o perfecþiune dureroasã aproape. Dar casele  din afarã nu povestesc îndeajuns, cãci aparþin domeniului privat ºi mi se pare o specificitate  proprie þãrii, prin urmare meritã sã ne oprim puþin aici. Iniþial de un cat, casele din perioada  interbelicã, sau de mai târziu, din anii ºaizeci, au fost dupã o vreme continuate, proprietarii au mai construit un etaj, mai trece un deceniu-douã ºi se construieºte un alt etaj, apoi încã unul. O casã mai veche, absolut banalã din exterior, vãzutã din interior va fi uluitoare, neverosimilã  chiar! Aceeaºi casã este la parter ca o casã de þarã, cu camerã care dã direct într-o curticicã  pavatã, în stilul celor din filmele lui Almodovar dar mai micã, o toaletã strâmtã ºi hol mititel; la primul etaj ea este în plin deceniu ºaizeci, cu antreu larg, camere spaþioase, dar neparchetate, o baie discretã, modestã, ºi o terasã uriaºã, iar la etajul al doilea, este un  apartament foarte modern, sfârºitul anilor optzeci, elegant, cu geamuri care izoleazã fonic, parchet, gresie ºi încãlzire centralã, ºi un mic balcon, cât sã arunci o privire fugarã asupra lumii. Ultimul cat este, invariabil, destinat garsonierelor, o cãmãruþã cu duº, care aparþine proprietarilor ºi nu se închiriazã. Sã fie acolo. Just in case.

Am avut o cunoºtinþã care, de fiecare datã când vizita o þarã strãinã pentru mai multã vreme, sã spunem câteva sãptãmâni, se apuca sã caute apartamente de închiriat. Nu pentru cã ar fi avut  cu adevãrat de gând sã închirieze, ori sã se mute în acel oraº, ci pentru cã era pentru el o ºansã  de a vedea interioare, preþuri, spaþii în ultimã analizã. Vedea apartamente vreo zece zile, iar serile ieºea la cafea. Bifa ºi el mai tot ce se cuvenea vizitat din punct de vedere turistic în oraºul sau þara respectivã, dar afla ºi altceva despre locuitorii ei. Deºi nu eram de acord cu el,  mãrturisesc cã mi se pare o modalitate genialã de a arunca o privire la ceva la care altminteri  n-ar fi avut acces.

De pe terasa mare construitã în mijlocul anilor ºaizeci, privesc în jur oamenii împrãºtiaþi în diferite decenii, iar de pe colinã se vãd ruinele antichitãþii. Acropolele, strãlucind orbitor, nepãsãtor pe fundal. Spaþiul, iarãºi, reflectã timpul.

6. Oamenii, un crochiu schiþat în fugã

Gãlãgioºi, grecii vorbesc alert ºi mult. Dacã vezi zece tineri discutând, vei avea impresia cã este gâlceava înþelepþilor cu lumea, unde lumea este celãlalt, interlocutorul, ori cã asiºti la o  aprigã disputã politicã; în fapt, este o simplã discuþie în pauza dintre cursuri sau la o cafea bãutã între prieteni.

Mai toate brunete, femeile sunt frumoase ºi elegante, poate chiar prea elegante, iar bãrbaþii mândri ºi arãtoºi. Potrivit unor statistici recente, grecii sunt dupã italieni poporul care pare sã cheltuiascã cel mai mult cu vestimentaþia. Haina nu-l face pe om, dar conteazã al Domnului de mult! Pare sã lase de înþeles lumea.

Am mai spus-o, grecii nu sunt depresivi. ªi n-am vãzut niciodatã în decursul anilor oameni beþi sau care sã bea însetaþi la colþ de stradã. Cu un spectru larg emoþional, de la multã supãrare exteriorizatã la multã exuberanþã; existã o anumitã intensitate a trãirilor, o anume  generozitate a spiritului, o degajare demnã de admirat.

Relaþiile dintre sexe însã sunt mai tradiþionaliste; o femeie mãritatã, mi s-a spus în repetate rânduri, este privitã ca un tramvai care a ajuns în depou. Sigur, imaginea e epicã, plinã de elan, mai cu seamã dacã cineva îºi priveºte propria viaþã ca pe un neîncetat drum, spinos, al devenirii spirituale care sã dureze mãcar pânã în ultima clipã...

Ca sã înþelegem ceva din mentalitate meritã sã aruncãm o privire la limba care descrie lumea aºa cum este vãzutã de vorbitorii ei. Deºi de o incredibilã bogãþie lexicalã, limba greacã este totuºi o limbã care preferã verbele. Preferinþa pentru acþiune este bine exprimatã de verbele care descriu mereu lumea în miºcare: nu se spune sunt undeva, ci: vin, plec, întreprind. Nu o stare, ci o sumã de acþiuni, începutul, desfãºurarea sau repetiþia acesteia: Ce mai e nou, se traduce mot-a-mot cu ce aleargã sau ce devine; ce se petrece, cu alte cuvinte. Dinamica  întâmplãrii, viaþa ca o desfãºurare de acþiuni. Lumea se face ºi se desface în miºcare.

Despre relaþiile între oameni

În Etica indignãrii, H.R. Patapievici spunea cã omul civilizat trebuie sã dispunã de douã virtuþi cardinale, virtuþi care sunt deopotrivã „coagulante ºi sanitare“: politeþea ºi capacitatea  de a se indigna. Prima este o separare emoþionalã care face viaþa suportabilã în relaþia cu cei pe care nu-i iubim, cât ºi în raport cu cei de care suntem îndrãgostiþi, prin pãstrarea unei  necesare distanþe. A doua, indignarea, este discernãmântul etic al inimii, prin care ne separãm de existenþa rãului, dupã ce în prealabil l-am identificat. Un simþ etic obþinut prin exerciþiul  critic. Omul inapt de indignare este acel cãruia i-au fost rãzuite papilele gustative, mai adaugã  el, cãci indignarea este tot un simþ, ca ºi vederea ori auzul. Absenþa indignãrii ne face  acomodabili la orice, conclude Patapievici.

Relativ la prima virtute amintitã, o remarcã se cere fãcutã. Poate pentru cã în timpul dominaþiei otomane în Grecia nu au existat clase sociale, în sensul în care sunt înþelese în perimetrul european, politeþea este ºi ea relativã, sau diferitã de cea la care te-ai aºtepta. Relativitãþii acesteia i se adaugã un spirit de voit egalitarism, care explicã ºi puternica   simpatie faþã de stânga. Grecii te tutuiesc de cum te cunosc, inclusiv taximetriºtii, ori la magazin. Sã fie oare o formã de lipsã de politeþe, ori doar o altfel de politeþe? Ori poate o negociere permanentã a relaþiei dintre doi oameni, oricare ar fi ei, care se intersecteazã la un  moment dat în timp? Greu de spus. Cert este cã, sã fii tutuit ºi sã nu tutuieºti numaidecât la rândul tãu, înseamnã sã accepþi o relaþie, în care celuilalt îi acorzi mai mult decât vrei sã ai.  Dacã vei tutui taximetristul la rândul tãu, e foarte probabil sã-þi rãspundã cu „dumneavoastrã“. Sã nu-l tutuieºti numaidecât în mod chiar forþat, pe cel care te-a tutuit spontan înseamnã sã stabileºti un raport inegal de forþe. Deci politeþea probabil existã, dar trebuie descifrate codurile nescrise, altminteri ieºi dezavantajat, fãrã mãcar sã îþi dai prea bine seama de ce.  Pentru cã, în fapt, o prea mare politeþe este, paradoxal, privitã ca o formã de slãbiciune.

Cât despre a doua virtute, capacitatea de a se indigna: corelat cu spiritul critic, care este produs al lungului proces de socializare, ºi nu numai grecii nu criticã ºi nu admit cu uºurinþã critica. Coeziunea însãºi este pusã la îndoialã. Se simt atacaþi în forul lor personal. Reacþioneazã de parcã sub semnul întrebãrii ar sta însãºi raþiunea lor de a fi. Se simt ameninþaþi. ªi li se pare un semn de profundã nerecunoºtinþã ºi nu de exerciþiu al spiritului critic, ori bunãoarã al umorului, care nu se exclud neapãrat.

Legat de nerecunoºtinþã, odatã un grec, proprietarul unei taverne, s-a supãrat amarnic pe mine la remarca propriei soþii, grecoaicã nãscutã în Cehia (Cehoslovacia pe atunci) cu care se cunoscuse în Germania, unde lucrau amândoi ca Gästarbaiter, pentru cã ea îmi spusese mucalit cã Grecia e o þarã în care toatã lumea ºtie sã facã ciment, chiar ºi ea; mie mi se pãruse foarte  amuzant ºi râsesem cu poftã. Parcã mã ºi vedeam amestecând ingredientele pentru ciment, nisip ºi restul, cu aceeaºi dexteritate cu care aº face mãmãligã cu fãcãleþul. Omul nostru, enervat prin transfer de furie împotriva consoartei spre mine, cã doar era mai simplu, mi-a  spus cã ar trebui sã fiu recunoscãtoare sã calc acest pãmânt sfânt al Eladei sub care sunt ruine antice ºi oseminte sacre, cãci este chiar leagãnul civilizaþiei europene. Adicã noi  fetele din Est „ne râdem“ de civilizaþie ºi mai facem ºi comentarii? Era substratul nemãrturisit. ªi la Roma sunt oseminte sacre ºi ruine multe, i-am spus, cele de aici nu sunt singurele. Da, dar astea sunt mai vechi, mi-a replicat. Doar nu vrei sã spui cã toate bãbuþele de prin sate cu câte un mãgar dupã ele sunt descendentele directe ale lui Socrate? Doar toatã lumea ºtie cã Socrate îl prefera pe Alcibiade avansurilor unei hetaire, i-am replicat pierzându-mã puþin cu firea. Nu mi-a mai rãspuns, a plecat furioasã sã serveascã muºteriii care veniserã... Sensibilitatea aceasta este mai cu seamã proprie grecilor trãiþi în strãinãtate, foºtii ex-pats, care odatã întorºi în patria mumã nu vor sã-ºi mai batã capul cu ce valoare nutritivã are laptele matern. Vor sã se simtã acasã, ºi asta cu orice preþ. Sau acomodarea, cum spunea Patapievici. Fãrã bãtaie de cap.

Dacã critici, aºadar, te vor ataca, ori vor raþiona la nesfârºit. κi vor explica ºi îþi vor explica  logic practic orice. La remarca mea, cum cã gãsesc puþin cam agresivã atitudinea bisericii de a  transmite prin boxe slujba de duminicã – ca într-un minaret – un tânãr student de la ºtiinþe politice mi-a explicat foarte serios cã pur ºi simplu nu sunt îndeajuns de mari bisericile ca sã încapã toþi cuvioºii ºi cã astfel li se dã o ºansã celor rãmaºi afarã sã urmãreascã slujba. Explicaþia mi s-a pãrut pe cât de întortocheatã, pe atât de inventivã.

Curios, un grec nu va recunoaºte cã nu ºtie ceva, e o ruºine stranie, de neînþeles pentru un strãin. Ca sã nu fie nevoit sã admitã acest lucru, spune ceva. Orice. De pildã, dacã întrebi trei oameni încotro se aflã o stradã oarecare, strada Sofocle, ori Arhimede, dacã sã o iau la dreapta pe Euripide, sau la stânga pe Pericle, ori pe aleea peripateticilor tot înainte, cei trei întrebaþi îþi vor indica trei direcþii diferite. Important este sã spui ceva. Sã ai un punct de vedere asupra lumii. Ceea ce implicã ºi o stradã, oricare ar fi ea.

Fratele meu venea cu familia sã mã viziteze în urmã cu un an. Noi le rezervasem telefonic o camerã de hotel, într-un oraº oarecare de provincie, ca sã facã un popas cu maºina în timpul nopþii. Ne înþelesesem în prealabil ºi asupra preþului, ne-au explicat exact adresa, hotelul se afla undeva chiar în centru. Negãsindu-l, fratele meu a oprit un om pe stradã care i-a spus: Dom’le, trãiesc de ºaptezeci de ani în oraºul ãsta ºi nu l-am pãrãsit niciodatã: vã rog sã mã credeþi. Un asemenea hotel nu existã!!!

Privirea, dialogul în general ºi tutuirea, ºi raporturile dintre oameni, cele legate de cunoaºtere/necunoaºtere sunt toate legate de conceptul de putere. O relaþie în care, deºi mascatã îndãrãtul unui fals egalitarism, egalitatea nu e un dar firesc.