E mai explorată suprafaţa lunii decât adâncul oceanului

şi adâncul oceanului e mai explorat decât ochii tăi.

De ploaie de stele ai auzit, acum ai să auzi de secetă.

Secetă de stele, nu mai cad să îngraşe pământul,

putrezesc pe cer,

eclipsă totală, definitivă, luna alunecă şi nimereşte

într-o gaură neagră –

se jucau golf, acolo sus, cu ea şi, în sfârşit, au nimerit gaura.

Foamete,

sistemul solar înghite în sec şi-şi strânge cureaua

de asteroizi în jurul burţii.

Maree ioc,

valurile încremenesc şi crapă ca în deşert,

n-avem încotro – să scoatem plugurile afară şi să arăm oceanul,

să-l răsturnăm cu fundul în sus, val peste val,

manual, mecanic,

să-i punem mării sângele în mişcare.

Ochii tăi îmi răscolesc sufletul

cum răscoleşte un plug o brazdă.

„În timp ce se îndrepta spre Cornul de Aur,

luând-o la vale pe o uliţă care cobora

de parcă s-ar fi îndreptat spre veşnicie...”

Orhan Pamuk, O ciudăţenie a minţii mele

În fiecare secundă care trece, uităm câte ceva pentru totdeauna.

Mă plimb, fără nicio ţintă, pe o uliţă la Stambul

(aşa-i că, atunci când am zis „uliţă”, ţi-ai închipuit, fără să vrei,

un drum din acela amărât de ţară, între două case de chirpici),

ei bine, închipuie-ţi ceva eminamente citadin,

dar mai melancolic ca un sat uitat de lume,

cu atât mai pustiu, cu cât e mai aglomerat,

un oraş de o singurătate sfâşietoare.

Sunt singură în dimineaţa asta,

mă plimb şi aştept aici, nu spun unde,

am găsit un colţ de Istanbul, tare şi uscat ca un colţ de pâine,

aici vreau să-mi scriu memoriile

cândva, când voi fi atât de bătrână

încât nu-mi voi mai aduce aminte nimic.

Lygos, Bizantion, Augusta Antonina,

Constantinopol, Noua Romă,

Ţarigrad, Miklagard, Istanbul,

Mărul roşu, Regina cetăţilor, Poarta fericirii, Ochiul lumii –

câte nume pentru o singură fiinţă

şi câte amintiri pentru un singur nume,

ca să-mi scriu memoriile nu pot intra în pâine aşa, brusc,

fără nicio introducere,

cu locul, ziua, luna, anul în care m-am născut,

trebuie s-o iau de la zero, să scriu memoriile întregii lumi,

de la Apocalipsă până la Adam.

Căci toate sunt amintirile mele.

Sunt atât de tânără şi, totuşi, din ospăţul pantagruelic al istoriei

mie mi-a rămas doar

un coş de firimituri.

Aştept şi îmi amintesc – două verbe între care

se cuprinde o viaţă, şi scriu,

dar a scrie nu e un verb, este o stare,

a scrie înseamnă să-ţi aminteşti ceva ce încă nu există,

mă încurc şi mă descurc în urzeala poemului

şi nici nu pricep de ce se cheamă „a scrie”,

când scriitorului nu-i trebuie nici hârtie, nici

cerneală ca să fie scriitor,

actul creaţiei se petrece undeva pe la jumătatea distanţei dintre inimă şi minte –

dacă rugăciunea îţi coboară mintea în inimă,

atunci scrisul îţi urcă inima la cap,

hârtia şi cerneala sunt necesare doar pentru a

nu uita ceea ce ai scris,

de aceea, poemele nici n-ar trebui numite poeme, ci memorii.

Caut un cuvânt pentru a numi sentimentul acesta straniu,

nici hüzün-ul turcesc, nici dorul nostru neaoş nu-mi sunt de ajuns, ambele intraductibile:

bucuria este la fel pentru toate neamurile,

dar fiecare neam îşi are propria melancolie –

nici regii, nici răzbunările de sânge nu pornesc războaiele,

ci atunci când se ciocnesc două astfel de melancolii.

Istoria e un ocean fără fund –

cu cât te scufunzi mai adânc, cu atât e mai neexplorată,

până când dai de Dumnezeu.

„Lumea s-a născut odată cu mine şi cu mine are să moară” –

dacă nu am crede aşa, n-am putea trăi,

pentru om timpul e totuna cu memoria,

între trecut, prezent şi viitor, memoria este a patra

dimensiune a timpului.

(Sau, mai bine zis, istoria e o memorie care

nu-i aparţine nimănui.)

Uliţa aceasta îngustă, neistorică, într-o molcomă descendenţă,

acest colţ de Istanbul nebăgat în seamă, dar aflat

spate în spate cu măreţia,

este alegoria locului meu în istorie,

cum stau aici, visând la imperii şi basilei,

în poala oraşului ca în poala lui Dumnezeu.

Şi tu?

Te aştept cu setea cu care aşteaptă marea următoarea ploaie,

cu aceeaşi melancolie cu care aştept să se

desprindă luna din cui,

o maşină neagră trece, în viteză, pe lângă mine –

ăsta e trecutul care mă prinde din urmă şi,

în cele din urmă, mă depăşeşte,

păşesc spre Cornul de Aur –

un pas mic pentru omenire, dar inegalabil pentru om.

Eu trec pe lângă timp sau timpul trece pe lângă mine?

Ce frumos se vede totul de aici,

lumea întreagă şi întreaga istorie se întind la picioarele mele, gata să-mi aparţină,

soarele răsare de undeva de dedesubt,

din marea de la capătul străzii,

se suie încet în ochii mei, îmi umple pupilele

şi eu cobor spre el, să ne întâlnim la jumătate –

pe măsură ce cobor pe strada aceasta,

simt cum fiecare lucru pe lângă care trec se preface în memorie,

şi viitorul însuşi îmi apare deja ca o amintire,

şi aceea uitată demult.

Aceasta este „ciudăţenia minţii mele”.

Mintea mea alunecă prin timp, ca pe gheaţă, alunecă prin istorie

(de ce îmi amintesc Căderea Constantinopolului mai

bine decât propria copilărie?)

Pupilele mele sunt două găuri negre care înghit,

încet, încet, soarele,

ca un ocean îngheţat sunt abisurile istoriei

(uite, nici măcar soarele nu poate să le topească) –

adu o lopată, să spargem gheaţa dintre noi şi Dumnezeu,

între Dumnezeu şi noi să nu mai fie decât uliţa

asta care se suie la cer,

ca scara lui Iacov.

Am văzut toate lucrurile care se petrec sub soare şi iată toate sunt deşertăciune.

Da, chiar şi poemul acesta.