O apariţie insolită în peisajul literar parizian al anului 2018 este „romanul desenat” Autoportrait de Paris avec chat al scriitorului de origine haitiană Dany Laferričre, membru al Academiei Franceze din 2013. Acesta vorbea deja despre plăcerea de a străbate Parisul în Paris 1983: „Merg/ ziua şi noaptea/ prin Paris/ de-atâta timp deja/ încât mă-ntreb/ care dintre noi îl stăpâneşte pe celălalt/ mereu emoţionat ştiind/ că un poet numit Villon/ a făcut acest lucru înaintea mea...” (n.t.). În această carte, în care scrisul de mână (nu prea caligrafic) şi desenul stângaci reuşesc să trezească emoţia şi interesul cititorului, întâlnirea cu Parisul nu este o confruntare („Între noi doi acum, Paris”), ci o întrepătrundere având ca martor o pisică. În cazul lui Dany Laferričre nu este vorba de un animal emblematic, ca în cazul lui Hugo, Colette sau Céline, ci de o pisică atipică, una care preferă vinul laptelui şi care stă cu scriitorul la masă, aşa cum vedem într-un desen. Între cei doi există o anumită complicitate: „Într-o dimineaţă, am găsit în faţa uşii mele o mică pisică neagră care părea să-mi zică: «Nu este nevoie să mă desenaţi, domnule». «Şi de ce nu?»/ «Fiindcă încerc să trec incognito». Am privit-o. Ea m-a privit fără să mă vadă. Mă ghicea.”

Această carte-obiect estetic stă sub semnul intratextualităţii (dovadă a unităţii operei lui Dany Laferričre), întrucât, pe parcursul ei, scriitorul se întoarce spre alte cărţi ale sale, Le Cri des oiseaux fous (2015), de exemplu, pentru a menţiona ţara sa de origine, Haiti (cu miticul Petit-Goâve, leagăn al copilăriei) sau exilul la Montréal, locul în care i-a apărut primul roman (Comment faire l’amour avec un nčgre sans se fatiguer, 1985). Austeritatea locuinţei pariziene se aseamănă cu prima sa casă din Québec: „Nici telefon, nici radio, nici televizor, nici ziar. Asta îmi aminteşte începuturile mele la Montréal, din vremea când scriam primul roman. Contrar celor care cred că trebuie să te cufunzi în agitaţia oraşului pentru a te afla în el, eu realizez acest lucru doar deschizând fereastra şi ascultând cântecul său”. Bucuria sosirii la Paris este asociată cu speranţa primăverii : „Am sosit la Paris într-o rece zi de ianuarie, dar venind de la Montréal unde erau minus treizeci de grade, am simţit mai degrabă că e primăvară. Aveam impresia că am sărit un anotimp şi că florile dansau în micul parc dinaintea ferestrei mele. Am rămas multă vreme privind frumoasele flori în aparenţă atât de fragile. Ştiu însă că sunt puternice în realitate fiindcă le-am văzut rezistând, la Port-au Prince, cutremurului care a făcut să se înconvoaie imobile solide. Era un timp când trebuia să fii suplu pentru a supravieţui. Sunt la fel ca florile din nord, care dispar iarna sub gheaţă pentru a reapărea graţioase primăvara, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat”. Însoţind aceste rânduri, pe aceeaşi pagină, este inserat un desen reprezentând soarele, flancat de mărturisirea autorului: „Mai bine să vă spun imediat. Sunt un obsedat al ferestrei”. Câteva pagini mai departe, un desen cu titlul LA GARE DE L’EST, însoţit de o explicaţie („Oameni care stau la coadă pentru supa populară”) şi de precizarea: „Asta văd la Paris de la fereastra mea”. Mimarea artistului şi a scriitorului primitiv este doar unul din ingredientele cărţii.

Cuvântul „ingrediente” trimite spre un subiect frecvent în romanele acestui autor, gastronomia. Întors la Port-au-Prince din exilul canadian, „Vieux Os” (alter ego-ul său din Le Cri des oiseaux fous), gustă cu plăcere din mâncărurile tradiţionale haitiene, în compania mamei, aşezat în dreptul ferestrei, topos de elecţie: „Am găsit mâncarea (o banană verde fiartă, o felie zdravănă de avocado şi un munte de orez stropit cu un sos picant de peşte) la locul potrivit, aproape de fereastră. Mama ştie că îmi place să privesc cerul în timp ce mănânc. O fâşie de cer albastru ca desert. De un albastru atât de pur încât îmi rupe inima...” În romanul recent publicat, arta de a găti este asemănată cu arta scrisului: „O bucătărie dotată cu gaz unde gătesc pui cu vinete şi orez alb. Ador să gătesc. Este o activitate pe care am comparat-o cu scrisul. Rămân întotdeauna aproape de cuptor, atent la cel mai mic freamăt al sosului. Mirodeniile se înrudesc cu stilul. Trebuie să le dozezi ca să obţii gustul dorit. Rămân sensibil la mirosul pe care îl emană mâncarea, ceea ce mă face uneori să exagerez cu usturoiul şi ceapa. Aştept cu nerăbdare să-mi treacă cineva pragul cu un sonor „Miroase bine aici”, ceea ce este echivalent cu «Tocmai am cumpărat cartea şi mi se pare bună». Ceea ce vrea să spună că o va citi cu un sentiment favorabil”.

În locuinţa sa pariziană, Dany Laferričre şi-a adus şi lada de cărţi preferate. Lista acestora figurează în roman la pagina 18: Motanul încălţat, Banchetul, Antigona, Elogiul nebuniei, Nepotul lui Rameau, Război şi pace, Caietul întoarcerii în ţara natală, Stăpânii ploii, Generalul armatei moarte etc. Ţine să menţioneze că a citit Război şi pace timp de trei luni fiindcă nu a vrut să sară niciun rând. Îl desenează pe Tolstoi aşezat pe un jilţ, dând şi un titlu desenului: „Bătrânul Tolstoi visând la Anna Karenina”. Laferričre îi rezervă mai multe pagini din cartea sa lui Balzac, făcând şi o listă a femeilor din viaţa acestuia, începând cu Laure de Berny: „Ea se numeşte în realitate Louise Antoinette Laure Himmer, dar lui Balzac îi place să numească femeile pe care le iubeşte Laura, numele mamei şi surorii sale. Într-o seară de mai a anului 1822, aceasta i se dăruieşte lui Balzac, care era mult mai tânăr decât ea, devenindu-i amantă”. În cazul Zulniei Carraud, autorul notează următoarele: „o prietenie amoroasă pură şi la fel de puternică precum o pasiune amoroasă”. Acestor rânduri li se alătură şi un desen care trimite spre consumul mare de cafea practicat de autorul Comediei umane: „Cafetiera oferită de Zulma Carraud lui Balzac”.

Printre preferinţele literare ale autorului figurează şi Nerval: „Adolescent, voiam să întâlnesc atâţia oameni, printre care şi Nerval pentru sensibilitatea sa exacerbată...” Desenul reprezentând o femeie ţinând în mână un trandafir trimite spre „zâna din legende, veşnic tânără”, dar şi spre „fiicele focului” sau spre înşelătoarea sirenă din El Desdichado. De fapt, spre „lumea suprareală a visului, dominantă a imaginarului nervalian. Pagina cu desene dedicată pictorului Douanier Rousseau (Visul) vădeşte aceeaşi tentaţie a evadării din real („Sunt în alt univers”). Dar şi credinţa că „desenul este o altă formă de a scrie”.

În plimbările prin Paris, Laferričre descoperă locuri mitice, cum sunt cafenelele frecventate de scriitori şi artişti sau doar de fantome ale acestora, cafeneaua Flore (unde putea fi întâlnită Marguerite Duras) fiind unul dintre exemple. Pentru Dany Laferričre, Parisul este legat de lecturile sale. Reverberaţiile acestora mitizează orice colţ: „Am coborât mica scară care duce spre Sena citind poemul lui Apollinaire. Îmi promisesem să îl citesc aici într-o zi... pe vremea când nu cunoşteam încă Parisul. Nu vă imaginaţi efectul pe care îl are un asemenea poem asupra cuiva care nu a văzut niciodată Sena”. Urmează, transcris de mână, poemul Sous le Pont Mirabeau.

Acest „roman desenat” al lui Laferričre materializează, poate, tentaţia picturii, după modelul lui Apollinaire („Şi eu sunt pictor”). Sau este doar în pas cu moda romanului grafic sau de tip B.D. Dincolo de etichete, rămâne arta scriitorului şi magia lecturii, validând aserţiunea autorului: „Un oraş înseamnă ţesătura urbană care leagă un scriitor de un cititor, sub lampa studioasă”.