Volumul La Correspondance Panaďt Istrati - Romain Rolland, publicat la Editura Gallimard în 2019, conţine 320 de scrisori, cărţi poştale sau telegrame. Dintre acestea, 187 sunt adresate de Panait Istrati lui Romain Rolland, iar 102 sunt adresate de laureatul Premiului Nobel din 1915 lui Panait Istrati. Acestora li se adaugă scrisori sau cărţi poştale trimise de cei doi unor persoane din anturajul lor (cum ar fi scrisorile adresate de Istrati lui Bilili şi familiei Ionesco sau de Romain Rolland lui Fernand Desprčs, Eugčne Dachez-Orain, Marthei Ionesco) sau primite de către aceştia: două scrisori ale lui Nikos Kazantzakis către Istrati, cinci scrisori adresate de Bilili lui Romain Rolland, o telegramă a Margaretei Istrati către acelaşi etc. După cum precizează editorii în Avant-propos, cea mai mare parte a acestui corpus epistolar nu este inedită, fiind publicată în 1987 de Association des Amis de Panaďt Istrati (Cahiers Panaďt Istrati, no. 2/3/4), apoi reeditată în 1999 (Canevas Éditeur).

Prima scrisoare din această Corespondenţă (p.17) este cea adresată de Panait Istrati lui Romain Rolland (Geneva, 20 august 1919) într-un moment dramatic al existenţei sale, când, lipsit de bani, bolnav şi fără speranţă caută sprijin din partea unui scriitor celebru deja, având credinţa că amândoi împărtăşesc aceleaşi idealuri: „Un om care moare vă roagă să-i ascultaţi spovedania. Nu cunosc limba dumneavoastră şi acest lucru poate vă va supăra. Dar arătaţi interes pentru viaţă şi de aceea mă adresez dumneavoastră. Cel care vă scrie aceste rânduri cunoaşte şi el viaţa şi pluteşte în acest moment în voia valurilor şi a vânturilor, pe marea furtunoasă a suferinţei; moare nu atât din cauza trupului său slăbit, ci datorită credinţei sale zdruncinate” (t. n.). În această primă scrisoare se constată deja prezenţa citatului omagial (referirea la Jean-Christophe), intertextul rollandian fiind o constantă a corespondenţei adresate scriitorului admirat. Se constată, de asemenea, prezenţa elementului autobiografic, la fel ca în scrierile sale, dovadă a unităţii operei istratiene. Schiţa de autoportret trimite spre spaţiul de origine, spre fiinţa cea mai iubită (mama), spre tema prieteniei, spre spiritul său justiţiar, pentru a se fixa în imaginea de „fiu rătăcitor”: „Sunt un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea formează un cot pentru a se separa în trei braţe şi a se arunca în Marea Neagră. M-am născut, acum 35 de ani exact, dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec care îmi este complet necunoscut, neavând decât vârsta de nouă luni când a murit. Şi iată, Domnule, sunt 25 de ani de când cercetez viaţa, lumea şi gândirea, ars de o flacără care îmi sfâşie măruntaiele, care mă face să alerg ca un posedat şi care m-a făcut să îi jertfesc totul: familie, situaţie, onoare, linişte. Am cunoscut, încă din copilărie, prietenia, prietenia trainică, la fel ca şi pasiunea pentru cărţi, mediocre la început, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, şi mai ales, pasiunea de a călători, iar apoi, ataşamentul de idealul care va rămâne mereu în starea de ideal: mai multă dreptate între oameni. Şi agăţat de aceste himere, am pornit ca un bolid în viaţă” (p. 18).

Aflăm din corespondenţa cu Romain Rolland şi despre o pasiune a lui Istrati mai puţin cunoscută, pianul: „(...) Vânzător în tot soiul de prăvălii, când mergeam să distribui mărfurile, uitam de mine pe sub ferestre pentru a auzi muzica unui pian, – pasiunea mea, nebunia mea, şi visul meu pe care nu l-am realizat niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curţi lăsând coşul afară, pentru a mă agăţa de mulurile ferestrelor ca să privesc în saloane şi să văd dacă persoana care cânta la pian era frumoasă, aşa cum îmi imaginam” (p. 20). În data de 31 martie 1916, Istrati (care nu era militar) părăseşte România şi se stabileşte în Elveţia, la Leysin. Aici, dincolo de muncile la care este silit pentru a-şi câştiga existenţa, reuşeşte să ia primele lecţii de pian: „La Leysin, vreau pentru prima dată în viaţa mea să învăţ pianul. Visul meu etern! Aveam câţiva bănuţi puşi deoparte şi credeam că sunt inepuizabili. Plasez un pian în camera mea, iau câteva lecţii, apoi banii terminaţi, las baltă totul şi merg să curăţ zăpada pe patinoarul sanatoriului Mont-Blanc, la 5 franci pe zi, sau mă angajez ca zugrav sau muncitor necalificat etc. Apoi, sătul de eterna iarnă din Leysin, merg să plantez stâlpi de telegraf pe valea râului Orbe, să lucrez la muniţii la Pic-Pic, să conduc tractoare agricole şi să ar pământul cu maşini în Valais etc. Peste tot, instalez un pian în camera mea...ca să-l privesc! (...). Şi mănânc pâine goală şi beau apă, îmi vând dragele mele cărţi şi cer să mi se instaleze un pian în cameră... ca să mă dau cu capul de el dimineaţa şi seara. Acum pianul este acolo, iar eu aici, în pat, mama mea este moartă, pentru totdeauna moartă, ca şi ultimul meu prieten, ucis în revoluţie, ca toţi ceilalţi, primăvara trecută. Iar eu nu am niciun mijloc de a-mi tălmăci durerea decât să privesc la pânzele de păianjen din plafon. Singur! Singur, după o viaţă eroică de dragoste, de lupte supraomeneşti şi de mari prietenii!” (p.30).

Tema singurătăţii revine obsesiv în scrierile lui Istrati care, în urma călătoriei în URSS, se simte părăsit de idealurile politice pentru care luptase şi de tovarăşii de drum de odinioară. Aceeaşi singurătate este resimţită şi de Romain Roland, care va regreta amestecul său în politică, dar el îşi va dezvălui sentimentele doar în Jurnal. Răpus de viaţa sa zbuciumată, Istrati îşi găseşte alinare în amintirile legate de spaţiul de origine şi de copilărie. Toposul-refugiu este Dunărea, fapt ilustrat şi în scrisoarea-confesiune adresată lui Romain Rolland: „Într-o zi, când îmi luam, ca de obicei, copioasa porţie de hoinăreală, mi-am uitat mai mult ca de obicei obligaţiile. Dunărea era într-o creştere formidabilă, iar spectacolul, impozant. Toată întinderea mlăştinoasă era acoperită de o imensă pânză de apă tulbure cât vedeai cu ochii. Pâlcuri de păsări fără număr, gâşte şi raţe sălbatice zburau dezorientate. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cele mai bune prietene ale mele din triste timpuri de şcolar, singurele care îmi aduceau consolarea în zilele de escapadă – erau complet acoperite de apă” (pp. 21-22). Panait Istrati are, de altfel, reputaţia de „scriitor universal al Dunării”. „Cetăţean al lumii”, spirit rătăcitor, Istrati s-a întors mereu, pe aripile reveriei, spre spaţiul de origine, „geografie sacră” în viziunea lui Mircea Eliade. Un alt refugiu privilegiat pentru Istrati îl reprezintă cărţile, după cum menţionează în aceeaşi corespondenţă. Pasiunea nestinsă pentru lectură îşi are originea în copilărie şi adolescenţă: „Lucram ca servitor în diverse prăvălii, 15, 16 şi chiar 18 ore pe zi, şi între timp, sau noaptea, citeam, citeam cu pasiune. Foarte adesea îmi rupeam lanţurile şi atunci începeau neuitatele hoinăreli, reverii şi lecturi nebune prin holdele de grâu şi prin imensele noastre ţinuturi mlăştinoase, de o melancolie fermecătoare” (p. 24). Lectura îi va înlesni, în Elveţia, şi învăţarea limbii franceze, suportul fiind „Télémaque”.

Scrisoarea-fluviu adresată de Istrati scriitorului francez ajunge în mâinile destinatarului cu o întârziere de aproape doi ani. În 1921, Istrati încercase să se sinucidă în Parcul Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu un brici. Internat la Spitalul Saint-Roch, asupra lui se găseşte această scrisoare, pe care ziarul l’Humanité o trimite lui Romain Rolland. Acesta îşi exprimă regretul de a fi primit prea târziu această scrisoare emoţionantă, dar şi aprecierea pentru autorul ei: „Nu este doar din cauza faptului că suferiţi şi că scrisoarea dumneavoastră m-a emoţionat. Nu. Este pentru că văd strălucind în ea, ca într-o străfulgerare, focul divin al Sufletului. Nu ştiu ce se va întâmpla cu această forţă care este în dumneavoastră. Se poate ca partea cea mai bună din ea să se fi ars, să se ardă în pasiuni. Dar ea este în dumneavoastră. Trebuie să vă străduiţi ca ea să se concentreze şi să se exprime într-o operă votivă, în memoria acelora pe care i-aţi iubit. Vom încerca să atragem atenţia prietenilor noştri asupra dumneavoastră. Aici şi în sud. Nu vă mai abandonaţi disperării (...) Curaj!” (p. 54).

În scrisoarea de răspuns, trimisă de la Nisa, în data de 19 martie 1921, Istrati îşi exprimă bucuria întâlnirii cu un spirit afin: „Când am găsit în Viaţa lui Beethoven acest citat: «Atâta timp cât voi avea un franc în buzunar, niciunul din prietenii mei nu va suferi de foame», am sărit ca ars de un fier roşu. Era prima dată când unul din sentimentele mele secrete se confirma. Dar aceasta nu este decât asistenţa materială pe care orice fiinţă o datorează altei fiinţe. Dar ce este ea pe lângă asistenţa spirituală, care este infinit mai presantă şi a cărei absenţă face mult mai multe ravagii?” (p. 58).

Dacă Istrati vede în Romain Rolland un prieten, pentru acesta, el este mai degrabă un fel de fiu, judecat cu asprime uneori, ca în cazul aventurilor sentimentale. În scrisoarea adresată de la Geneva, în data de 27 mai 1926, Istrati îi mărturiseşte mentorului său tribulaţiile între Anna Munsch (cu care se căsătorise în 1924, la Paris) şi Bilili (tânăra artistă Marie-Louise Baud-Bovy, care îl va însoţi în călătoria de 16 luni în URSS) şi hotărârea sa de a plăti cu viaţa această pasiune dublă: „Şi Dumnezeu ştie, totuşi, că în ciuda tuturor suferinţelor, Anna rămâne şi azi metresa mea cea mai dorită, dar eu nu mai sunt amantul său şi asta de mult timp (...). Sunt gata să plătesc acest lucru cu viaţa. Nu renunţ nici la Anna nici la Marie-Louise, ci mai degrabă la viaţă. Am nevoie de amândouă şi cred că acest lucru este posibil” (pp. 317-318). Scrisoarea de răspuns a lui Romain Rolland este de „o aspră francheţe”. Deplorând lipsa de discreţie a lui Istrati, acesta îi reproşează şi repetatele ameninţări cu suicidul: „Un bărbat, când se satură de viaţă, va găsi întotdeauna (mai ales în vremea noastră) destule cauze eroice pentru care să se sacrifice. Dar pentru o pasiune contrariată, – sau pentru că viaţa nu îi dă tot ce aşteaptă de la ea, – pfui! Asta merge la femei şi la copii” (p. 319).

Sfaturile lui Romain Rolland vor avea însă impact asupra lui Istrati în privinţa scrisului. În 1923, i se publică nuvela Kyra Kyralina în revista Europe, cu o prefaţă a lui Romain Rolland, republicată în 1924, la editura Rieder. Fiecare nouă apariţie va beneficia de atenţia scriitorului-critic, cum este şi cazul povestirii Nerrantsoula, apărută cu titlul Le Refrain de la fosse, impus de editură. În scrisoarea din 16 iunie 1927, Romain Rolland îşi exprimă bucuria provocată de schimbarea titlului iniţial: „Mulţumiri pentru frumosul exemplar. Ce stupiditate din partea editorului de a fi schimbat titlul de Nerrantsoula! Acest nume delicios, floare şi fruct. Se topeşte în gură” (p. 351).

Editorii Corespondenţei dintre Panait Istrati şi Romain Rolland au meritul de a fi pus la îndemâna celor interesaţi de opera şi biografia celor doi scriitori un preţios instrument de studiu. În scopul iluminării unor aspecte ale epistolarului, dincolo de numeroasele „Note”, întâlnim „citate” din scrierile celor doi, intertextul dovedind unitatea operei, mai ales în cazul lui Istrati, care acordă un rol special elementului autobiografic. Lirismul său contrastează, desigur, cu tonul reţinut al lui Romain Rolland, dar afecţiunea acestuia este reală, iar sprijinul său, în plan literar, nepreţuit. El este cel care îl încurajează pe Istrati să scrie şi îl ajută, prin relaţiile sale, să îşi publice scrierile. Întâlnirea cu Romain Rolland s-a dovedit providenţială şi i-a deschis, prin mijlocirea limbii franceze, poarta spre universalitate.