Bicentenarul naşterii lui Gustave Flaubert (1821-1880) a readus în atenţia îndrăgostiţilor de „literatură pură” o operă care marchează modernitatea romanescă. Fascinat de real, precum Balzac şi Stendhal, Flaubert îi conferă însă aura poeziei, a estetismului, scriitura sa vădind setea de frumos, de perfecţiune („les affres du style”). Natura duală a autorului (temperament romantic, ardent, dar şi observator nemilos al realului) se reflectă în scrierile sale, în care criza personajelor condamnate la eşec este proiectată pe fundalul unor tablouri ale epocii. Este şi cazul romanului L’Éducation sentimentale (1869), în care realismul psihologic al protagonistului (Frédéric Moreau) are ca pandant realismul istoric al unei epoci de frământări, la care acesta asistă pasiv, ca şi la eşecul visurilor sale de iubire şi de ascensiune socială. Romanul are amprentă autobiografică, împrumutând elemente din viaţa autorului. Ca şi eroul său, Flaubert părăseşte locul natal (Rouen) pentru a urma cursuri de drept la Paris, pe care însă le abandonează în al doilea an. Reîntors în Normandia, se retrage la Croisset, refugiindu-se în lumea scrisului, refugiu întrerupt de călătoriile la Paris, metropola devenind decorul romanului L’Éducation sentimentale, început în 1864.

Incipitul romanului se circumscrie doctrinei şi esteticii realiste, vădind căutarea efectului de real, observaţia metodică („fouiller le vrai”) şi focalizarea privirii asupra personajului principal. Avem primele imagini ale Parisului flaubertian, prin medierea unui alter ego al autorului, Frédéric Moreau, proaspăt student la Drept, care părăseşte Parisul (15 septembrie 1840) la bordul unui vas (la Ville-de-Montereau) pentru a se întoarce acasă, la Nogent-sur-Seine, urmând a reveni în capitală la începerea cursurilor. Descrierea debutează cu o metonimie spaţială: „În sfârşit vaporul plecă; cele două maluri semănate cu prăvălii, şantiere şi uzine alergară ca două panglici pe care le desfăşori. Un tânăr de optsprezece ani, care avea părul lung şi ţinea un album sub braţ, stătea neclintit lângă cârmă. Privea prin ceaţă clopotniţe, clădiri ale căror nume nu-l cunoştea; apoi îmbrăţişă cu o ultimă privire insula Saint-Louis, La Cité, Notre-Dame. Curând, când Parisul pieri, suspină adânc” (Opere 2: Educaţia sentimentală, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 11). În timpul călătoriei, Frédéric Moreau o va cunoaşte pe doamna Arnoux, soţia unui negustor parizian de tablouri, Jacques Arnoux. Aceasta va deveni iubirea vieţii sale, o iubire ideală, deosebită de aventurile amoroase cu doamna Dambreuse sau cu Rosanette, una dintre demimondenele care ţineau salon la Paris.

Reîntors la Paris, Frédéric se plictiseşte la cursuri şi le abandonează. Critica literară a văzut în Flaubert pe „marele romancier al inacţiunii, al plictisului” (Cf. J. Rousset, Forme et Signification, Paris, José Corti, pp. 131-133). De fapt, personajele sale împărtăşesc propria-i lipsă de energie şi aplecarea spre hoinăreală şi visare. Găsim mărturii, în acest sens, în Corespondenţa sa. Într-o scrisoare trimisă din Paris în data de 26 noiembrie 1842 şi adresată surorii sale, Caroline, Flaubert notează: „(...) Nu mai ştiu unde mi-e capul, îmi vine să trimit la plimbare odată pentru totdeauna Facultatea de drept şi să nu mai calc pe acolo. Uneori mă trec sudori reci de cred că am să crăp. Mii de draci, cum mai petrec la Paris şi ce plăcută viaţă de flăcău mai duc!” (Corespondenţă, Bucureşti, Editura Univers, 1985, p. 41).

Hoinărelile lui Frédéric Moreau prin Parisul celui de-Al Doilea Imperiu sunt inspirate de experienţa pariziană a lui Flaubert şi de laborioasa lui muncă de cercetare pentru tablourile de Moravuri pariziene. Referitor la geneza romanului, trebuie menţionate, astfel, carnetele de anchetă ale autorului, care conţin indicaţii topografice şi descriptive, dar şi note referitoare la Parisul bulversat de tulburările din februarie şi de zilele fierbinţi din iunie 1848. Câteva dintre aceste caiete de lucru şi de idei pentru Educaţia sentimentală sau pentru Bouvard şi Pécuchet se păstrează încă la biblioteca istorică din Paris. Trebuie menţionat faptul că amprenta autobiografică este mai puternică în prima variantă (1843-1845) a romanului, ediţia definitivă (1869) oferind o mai amplă viziune socio-politică asupra epocii marcate de degradare, în care idealurile se veştejesc. Eşecul lui Frédéric Moreau (intelectual, politic, moral) ilustrează, de fapt, irosirea tragică a unei întregi generaţii.

„Să rătăceşti prin Paris! Adorabilă şi delicioasă petrecere a vieţii!” Această plăcere a lui Balzac (Cf. Physiologie du mariage) este împărtăşită şi de Flaubert. O regăsim, de asemenea, la Frédéric Moreau, un alter ego al său. Fugind de singurătatea locuinţei sale din strada Saint-Hyacinthe, acesta caută animaţia marilor bulevarde: „În zilele însorite îşi continua plimbarea până la capătul bulevardului Champs-Élysées. Femei aşezate nepăsătoare în caleşti, cu vălurile fluturând în vânt, defilau pe lângă el în pasul sigur al cailor, cu o legănare uşoară care făcea să trosnească tapiţeriile de piele lucioasă. Trăsurile deveneau mai numeroase şi, întârziindu-şi plecarea de la Rond-Point, ocupau întreaga şosea” (p. 28). Bântuit neîncetat de amintirea Mariei Arnoux, Frédéric şi-o închipuie în mijlocul acelor femei elegante. Reveria sa amoroasă este proiectată pe fundalul unei descrieri poetice marcate de fastul cromatic: „(...) Dar soarele apunea şi vântul rece ridica vârtejuri de praf. Vizitii îşi vârau bărbiile în legăturile de la gât, roţile începeau să se învârtească mai repede, macadamul scârţâia şi toate echipajele coborau în trap grăbit pe lungul bulevard, atingându-se, îndepărtându-se unul de altul, apoi se risipeau în piaţa Concorde. În spatele grădinii Tuileries, cerul căpăta culoarea ardeziei. Copacii alcătuiau două mase enorme, vineţii în partea de sus. Se aprindeau felinarele cu gaz, iar Sena, verzuie pe toată întinderea ei, se sfâşia în reflexe argintii lovindu-se de stâlpii podurilor.” (p. 28)

Descrierea de exterior este urmată, adesea, de una de interior, în acelaşi scop de a surprinde ambianţa epocii. După plimbarea în natură, Frédéric merge să cineze „pentru preţul de patruzeci de soli” într-un restaurant pe strada La Harpe: „Se uita cu dispreţ la vechea tejghea de acaju, la şerveţelele pătate, la argintăria năclăită şi la pălăriile agăţate de pereţi. Cei care îl înconjurau erau studenţi ca el (...). Cei doi chelneri, obosiţi, dormeau prin colţuri, şi un miros de bucătărie, de lămpi cu ulei, de tutun, umplea sala pustie” (p. 28). Disforia nu este risipită nici de ieşirea în stradă: „Apoi se întorcea încet pe străzi. Felinarele se legănau făcând să tremure reflexe gălbui peste noroi. Pavajul era lunecos, se lăsa ceaţă, şi i se părea că întunericul umed care îl învăluia îi cobora nesfârşit în inimă” (p. 28). Dincolo de peisajul metonimic, este de semnalat prezenţa unor informaţii privind Parisul sub Louis-Philippe I. Un detaliu de reţinut este „noroiul” de pe străzi la acea vreme. Personajele lui Balzac se confruntă, de altfel, şi ele cu „noroiul specific Parisului” (în Le Cousin Pons, de exemplu). Îl regăsim şi la Baudelaire, în poezii ca Le cygne şi Brumes et pluies, dar şi în poemul în proză Perte d’auréole. Salvarea stă în mijloacele de locomoţie ale timpului, iar la Flaubert acestea abundă: omnibuze, berline, cabriolete, cupeuri, trăsuri, caleşti conduse de vizitii etc.

Un topos frecvent în Educaţia sentimentală este cafeneaua. Dacă la începutul sejurului său parizian, Frédéric Moreau frecventează îndeosebi cabinetele de lectură, „parcurge colecţiile Luvrului”, frunzăreşte broşuri „sub arcadele Odeonului”, audiază diverse cursuri la Collčge de France, merge la teatru (la Palais-Royal sau la Teatrul Francez, de exemplu), împins de plictiseală începe să-şi neglijeze studiile, pierzându-şi timpul prin cafenele. Lista acestora este lungă. Le Café anglais şi Le Café Alexandre sunt printre primele menţionate. În cea de-a doua, Frédéric citeşte Le Sičcle şi cercetează caricatura din Charivari. În alte cafenele citeşte revista Arta şi Almanahul Comerţului. În viziunea lui Flaubert, cafeneaua este un lupanar modern. Printre distracţiile în care este antrenat Frédéric se înscriu şi balurile anunţate în revista Mode. Balul mascat la care acesta participă în casa „Mareşalei” (Rosanette, o demimondenă) ilustrează aceeaşi tentaţie a prostituţiei.

Moravurile pariziene au ca pandant tabloul istoric al epocii, marcat de revoluţia din 1848, care pune capăt domniei „regelui-pară”, Louis-Philippe. Evocând Parisul cuprins de răzmeriţă, Flaubert se dovedeşte a fi un excelent pictor al mulţimii: „(...) insurecţia se organiza formidabil, de parcă ar fi fost organizată de un singur braţ. Bărbaţi de o elocvenţă frenetică vorbeau mulţimii pe la colţul străzilor; alţii trăgeau clopotele la biserici, sunând alarma; se turna plumb, se făceau cartuşe; copacii de pe bulevard, vespasienele, băncile, gardurile, felinarele, totul era smuls, răsturnat. Dimineaţa, Parisul era plin de baricade (...). De la sine, fără zguduiri, monarhia se topea într-o descompunere rapidă” (p. 239).

Frédéric Moreau încearcă să-şi construiască o carieră politică în noul regim, dar se confruntă cu eşecul electoral. Reîntâlnirea cu doamna Arnoux ilustrează şi eşecul sentimental. Resemnat, Frédéric îşi continuă existenţa vegetativă în Parisul visurilor sale spulberate.

Parisul este prezent şi în romanul (neterminat) Bouvard şi Pécuchet (1881), în care cele două personaje „minabile” şi burleşti rătăcesc pe străzi printre dughenele de vechituri, vizitează biblioteci şi muzee, merg la teatru, asistă la un curs de arabă la Collčge de France, participă la o şedinţă a Academiei, tânjind totuşi după viaţa de la ţară.