Roata norocului, cartea de memorii a lui Édith Piaf, figurează printre noile apariţii (2022) de la prestigioasa editură Nemira, care promovează literatura valoroasă, oferind cititorilor şi plăcerea estetică a unui veşmânt rafinat. Cartea (publicată de editura L’Archipel, în 2003) apare în excelenta traducere a lui Bogdan Ghiţă, cunoscut prin traduceri din Ionesco (Negru şi alb), dar şi ca autor al unui volum de exegeză ionesciană, teză de doctorat la origine, coordonată de profesoara Irina Mavrodin, scriitoare şi traducătoare de renume. Édith Piaf (1915-1963), vocea emblematică a cântecului francez, evocă în Au bal de la chance (carte publicată iniţial în Elveţia, în 1958) cariera sa muzicală, dar şi viaţa sa pasionantă, ambele proiectate pe fundalul inconfundabil al Parisului. Această poveste fascinantă este acompaniată în versiunea românească de un „Cuvânt înainte” de George Banu, o Prefaţă a lui Jean Cocteau şi de Postfaţa lui Fred Mella.

George Banu mărturiseşte fascinaţia exercitată asupra sa de vocea artistei încă de pe vremea studenţiei de la Bucureşti: „Édith Piaf este unică” (p. 7). Circumscrie personajul „mitologiei”: „«Mitologie» în sensul pe care Roland Barthes l-a atribuit cuvântului, şi anume faptul de a cristaliza un personaj sau o activitate care definesc spiritul unei epoci şi al unei naţiuni (...). Édith Piaf este o «mitologie franceză»” (p. 8). În viziunea sa, „La Môme de Paris”, artista de stradă, se aseamănă cu Charlie Chaplin şi cu unul dintre impresionantele personaje ale lui Fellini: „Când mi-o imaginez, o asemăn imediat cu Gelsomina din La Strada, filmul lui Fellini, două fiinţe legate deopotrivă prin suferinţa şi puritatea lor poetică” (p. 8). O altă paralelă stabilită de George Banu este cea cu Maria Tănase: „Totul aminteşte de Maria Tănase, întrucât aparţin amândouă unei familii comune. Unice şi legendare, libere şi autentice. Asemănarea poate surprinde la prima vedere, dar se impune fără dificultate. Fiecare dintre ele reprezintă modelul de artist care cristalizează identitatea unui popor” (p. 9).

În prefaţă, Jean Cocteau vorbeşte mai întâi despre geniul artistei: „Lăsaţi-mă să adopt stilul lui Stendhal pentru a vă spune că doamna Édith Piaf are geniu. E inimitabilă. Nu a mai existat vreodată Édith Piaf şi nici nu va mai exista vreodată” (p. 11). Portretul pe care i-l face este impresionant: „Priviţi această mică persoană ale cărei mâini sunt cele ale şopârlei din ruine. Priviţi-i fruntea de Bonaparte, ochii de orb, care tocmai şi-au regăsit vederea. Cum va cânta ea? Cum se va exprima ea? Cum va scoate ea din pieptul său strâmt plângerile mari ale nopţii? Şi iată că ea cântă sau, mai degrabă, asemenea privighetorii din aprilie, ea încearcă un cântec de dragoste” (pp. 11-12).

Amintirile artistei încep cu scena întâlnirii cu Louis Leplée, patronul de cabaret care îi va oferi şansa afirmării: „În acea zi – o după-amiază mohorâtă de octombrie, în 1935 – ne făceam numărul la intersecţia străzilor Troyon şi Mac Mohon. Palidă, prost pieptănată, cu picioarele goale, înotând într-un palton cu coatele rupte, ale cărui poale îmi cădeau pe glezne, cântam un refren de Jean Lenoir” (p. 16). Aşa cum există un Paris al scriitorilor şi al pictorilor, există şi un Paris al lui Édith Piaf, despre care legenda spune că s-ar fi născut pe stradă. În copilărie, Édith Giovanna Gassion (adevăratul nume al artistei) îşi însoţea tatăl, contorsionist, pe străzile pariziene, nevoită să facă, la sfârşitul spectacolului oferit de acesta, cheta, cântând, uneori, şi ea, în semn de mulţumire. Răsfoind paginile acestei cărţi de memorii, vom descoperi harta peregrinărilor sale prin Paris, începând cu episodul deja evocat, marcat de un refren muzical cântat de protagonistă: „S-a născut ca vrabie,/ A trăit ca o vrabie,/ Va muri ca o vrabie!” (p. 16). Louis Leplée, descoperitorul vocii de aur, o invită pe această „copilă a Parisului” să cânte „în faţa unui public adevărat”, la cabaretul său, Le Gerny’s, din „strada Pierre Charnon, numărul 54”. La începutul spectacolului îi face o prezentare care-i intrigă pe cei care frecventau localul: „(...) Se va înfăţişa înaintea dumneavoastră întocmai cum era când am întâlnit-o pe stradă: fără machiaj, fără ciorapi, cu o rochiţă de doi bani... Iat-o pe Vrăbiuţa Piaf” (p. 25). „La Môme Piaf” va deveni celebră prin vocea sa inconfundabilă, dar şi prin maniera sa de interpretare, plină de forţă şi emoţie. Îşi va compune ea însăşi unele dintre cântece. La Vie en Rose se înscrie printre acestea, înregistrând un succes fenomenal. Farmecul său durează şi astăzi.

Memoriile artistei dezvăluie cititorului aspecte din cariera sa, dar şi aspecte din viaţa personală, prietenia cu Yves Montand sau Jean Cocteau, succesul cunoscut la Sala Olympia sau în Statele Unite, întâlnirea cu Charlie Chaplin, iubirile sale. Cea care a rămas nestinsă în inima sa este iubirea pentru Marcel Cerdan, o stea a boxului mondial, dispărut în plină glorie, într-un accident aviatic, pe 28 octombrie 1949, la vârsta de treizeci şi trei de ani. Édith Piaf face aluzie la acest episod tragic, care îi va umbri viaţa: „Pentru că sunt credincioasă, moartea nu mă sperie. Într-un anumit moment din viaţă, acum câţiva ani, mi-am dorit-o. Odată cu moartea unei fiinţe pe care o iubeam, universul meu s-a năruit” (p. 184). Deşi artista îşi va găsi sfârşitul la Grasse, în 1963, ea va fi înmormântată la Paris, oraşul său iubit, fiind condusă către Cimitirul „Pčre-Lachaise” de 40000 de oameni.