Michel Tournier (1924-2000) s-a născut în centrul Parisului. A studiat la Sorbona, filosofia, dar s-a dedicat meseriei de scriitor. Creaţia sa literară poartă amprenta speculaţiei filosofice, ilustrând, în acelaşi timp, fascinaţia artei fotografice. Dovadă stau şi numeroasele „instantanee” pariziene din scrierile sale. În Meteorii (1975), de exemplu, unde Parisul este menţionat frecvent, începând cu primele pagini ale romanului. Cititorul află deja că unul dintre personaje, Edouard Surin, (proprietar al domeniului „Pietrele Sunătoare” din „Bretania de Sus”, alături de soţia sa, Maria-Barbara) face dese călătorii la Paris, evadări mascate din universul familial. Împovărat de grijile unei fabrici de textile moştenite de la socrul său, neglijat de „nevasta veşnic însărcinată şi preocupată exclusiv de puii ei”, el este atras de capitală ca de un magnet: „Pentru acest provincial, Parisul nu putea fi decât un loc de consum şi viaţă strălucitoare, şi dacă ar fi fost după el, în preajma Operei şi a Marilor Bulevarde şi-ar fi căutat un apartament. Maria-Barbara, consultată conştiincios şi adusă în mai multe rânduri la Paris în vederea acestei delicate operaţii, se hotărâse pentru cheiul Anjou din insula Saint-Louis, al cărei orizont de frunzişuri, ape şi abside se potrivea cu viaţa ei calmă şi orizontală. În plus, Edouard era astfel la numai cinci minute de strada Les Barres unde locuia mama lui împreună cu fratele mai tânăr, Alexandre. S-a deprins cu locuinţa asta a cărei nobleţe şi al cărei prestigiu îi măguleau fondul lui conservator, deşi îl plictisea pe petrecăreţul din el, care şi-ar fi dorit mai mult zgomot şi mai multă strălucire” (Michel Tournier, Meteorii, Traducere şi postfaţă de Irina Bădescu, Bucureşti, Editura Univers, 1995, pp. 14-15). Afemeiat, Edouard îşi găseşte la Paris o amantă, Florence, grecoaică de origine şi evreică. O întâlnise într-un cabaret unde aceasta recita şi cânta, acompaniindu-se la chitară. Întâlnirile lor au loc mai întâi în apartamentul de pe cheiul Anjou, dar Florence refuză să locuiască cu el în acest loc ce pare „un muzeu dezafectat”: „Până la urmă, tot în apartamentul ei se întâlneau, în strada Gabrielle, pe colina Montmartre, o peşteră roşie, supraîncărcată cu draperii, ticsită cu bibelouri, făcută anume pentru viaţa de noapte la lumina candelelor roşii şi la nivelul solului, pe divane, pe perne, pe blănuri, într-o învălmăşeală levantină, lăudată de Edouard încă din prima zi pentru «deliciosul ei prost gust»” (Ibidem, p. 19). Edouard, „Parizianul”, poreclit astfel de cei din fabrica sa, este marcat de această dublă apartenenţă: „De îndată ce angoasa îl încleşta la Paris, după o petrecere care avea să-l readucă în singurătatea vastului său apartament ale cărui ferestre înalte şi înguste adunau toate răsfrângerile de oglindă ale Senei, se arunca într-un elan de nostalgie spre casta şi tandra dezordine de la Cassine” (Ibidem, p. 16).

Alexandre, cel mai mic dintre fraţii Surin, îşi va împărţi şi el viaţa între Paris (unde locuieşte împreună cu mama sa, până la moartea acesteia) şi locurile în care trebuie să se deplaseze după ce va fi desemnat (în urma morţii tatălui la Rennes, locul de obârşie) ca administrator al afacerii familiei sale, SEDOMU (Societatea de Evacuare Dirijată a Ordurilor Menajere Urbane), „o întreprindere tentaculară cuprinzând şase oraşe – Rennes, Deauville, Paris, Marseille, Roanne şi Casablanca – cu care aveau contracte de «repurgare»” (Ibidem, p. 24). Acest „dandy al gunoaielor”, care dobândise, în timpul anilor petrecuţi la colegiul Thabor din Rennes, gustul aventurilor cu parteneri de acelaşi sex, evadează din când în când din lumea miasmelor continuându-şi „vânătoarea” în alte locuri, nedespărţit de „Fleurette”, bastonul-sabie, ce trimite spre „societatea crudă şi voluptoasă a Floretelor” din adolescenţă. La Paris, de exemplu, ocoleşte strada Barres din cartierul bisericii Saint Gervais, unde locuise cincisprezece ani cu mama sa, durerea pierderii fiind încă vie. Rătăceşte însă purtat de instinctul său de „vânător”: „Plecând din gara Lyon, m-am plimbat cu Fleurette într-o mână şi în cealaltă cu o valijoară. Hoinărind, m-am rătăcit un pic, am mers la vale pe strada Daumesnil până la piaţa Felix Eboué şi am dat peste o străduţă al cărei nume mi-a dat un fior de plăcere: strada Brčche-au-Loup. Ajunsesem, fără îndoială. Aici am găsit un hotel cu acelaşi nume. Am luat o cămăruţă, condus de un patron căruia îi descoperisem numaidecât un aer de lup. Am ieşit imediat, lăsând mica valiză pe cuvertura patului, în semn de stăpânire a locului. Pofta de vânătoare mă împingea către pădurea Vincennes, datorită resurselor ei cinegetice bine cunoscute” (Ibidem, pp. 85-86). Cursa plăcerilor este, pentru moment, oprită de întâlnirea cu o biserică impozantă, pe care memoria involuntară o asociază cu şederea sa la colegiul religios de la Thabor. Homo ambulator, pierdut în labirintul plăcerilor, se opreşte o clipă, metamorfozându-se în homo aestheticus: „Impozanta biserică Saint-Esprit, care amestecă în mod curios modernismul cu bizantinismul, m-a intrigat şi m-a sedus de la început. Fantasticul îngheţat al frescelor lui Maurice Denis, un violent emoţionant Drum al Crucii semnat de Desvalličres şi mai ales mozaicurile, imensa cupolă făcută parcă să încoroneze zborul Sfântului Duh – această atmosferă un pic exotică, veselă, vioaie, atât de neobişnuită în bisericile occidentale, închinate mai ales cultului morţii decât laudei vieţii – toate acestea la un loc mă bucuraseră, mă înaripaseră, îmi dăduseră o dispoziţie ce se apropia poate de starea de graţie” (Ibidem, p. 86).

În cursa spre ţintă (Pădurea Vincennes) sunt menţionate alte repere ale topografiei pariziene: „Picioarele mele slabe şi neobosite, de cerb bătrân, mergeau cu spor, şi iată-mă la marginea pădurii Vincennes, după ce traversasem piaţa de la Porte-Dorée. Stadionul Léo Lagrange era încă animat, cu toate că se întuneca. Tineri fragezi şi musculoşi se dedau unui rit curios, al cărui sens evident nupţial nu mi-a scăpat” (Ibidem, p. 88). Rătăcirea personajului-narator prin pădurea Vincennes („un desiş al dragostei”) impune imaginea Parisului-junglă: „[...] Se însera. Am pornit-o pe alei. Am mers pe sub tunele de frunziş. Aşezat pe o bancă verde, am ascultat rumoarea liniştită a marelui oraş. Un mare oraş nu este atât de îndepărtat cum se crede de hăţişurile şi codrii de odinioară. Pe lângă faptul că la Paris există tăietori de lemne, şi că adeseori pe strada Barres am auzit cucuveaua ţipând, pentru un vânător ca mine nimic nu seamănă mai mult a junglă decât această îngrămădire de case şi de imobile pe care străzile şi străduţele o străbat ca nişte nervuri. O junglă deasă, forfotind de răpitoare şi de prăzi” (Ibidem, p. 88).

Alexandre, „regele gunoaielor”, exilat la Saint-Escobille, unde ajung dejecţiile Parisului (transportate pe linia ferată Paris - Lyon - Marseille), va reveni în capitală în iunie 1940, însoţit de Sam, câinele său fidel. Acesta se pierde în oraşul asediat de nemţi, un oraş pustiit, invadat de câini lihniţi de foame: „[...] Dintr-o dată – cum ajunsesem în Place Saint-Michel – a dispărut pe chei şi nu l-am mai văzut de atunci. L-am căutat toată ziua, buimac, epuizat, rămas fără glas de cât îl chemasem. Am coborât pe malurile Senei, am urcat pe cheiul Orsay, întorcându-mă mereu pe urmele mele, sperând să-l găsesc de câte ori zăream o haită în depărtare. Seara m-am trezit în piaţa Trocadero, nu ştiu nici eu de ce[...]” (Ibidem, p. 235). Tabloul diurn al Parisului pustiu este completat de tabloul nocturn, dipticul însumând semnele morţii iminente a oraşului: „Se lăsa noaptea. Mă clătinam de oboseală. Ţinând bicicleta de ghidon, m-am îndreptat, pe esplanada palatului Chaillot, mai întâi către cele două mase monumentale ale teatrului şi muzeului, mărginite de o dublă linie de statui aurii, graţioase, apoi spre Champ-de-Mars, în faţa căruia era o balustradă. Podul Iena, Sena, Şcoala Militară, turnul Eiffel... Parisul era acolo, pustiu, ireal, fantastic în luminile apusului. Nu eram eu oare ultimul martor al enormei cetăţi golite de locuitorii ei pentru că fusese destinată unei nimiciri iminente ?”(Ibidem, p. 235). Alexandre Surin nu va mai reveni niciodată la Paris. Firea lui aventuroasă îl va purta spre Africa, unde îşi va găsi sfârşitul, asasinat în docurile din Casablanca.

Regăsim imaginea Parisului şi în volumul de nuvele şi povestiri Le Coq de bruyčre (Cocoşul sălbatic), publicat la Gallimard, în 1978. În povestirea Fuga micului Poucet, de exemplu, în care micul Pierre, fiul „şefului peste tăietorii de arbori din Paris”, află că tatăl său a hotărât ca familia să părăsească „căsuţa romantică de la Bičvres, cu grădiniţă şi iepuraşi” pentru a locui într-un apartament parizian situat la etajul douăzeci şi trei al blocului turn Mercur, bloc insonorizat, fiind situat lângă aeroport, după cum explică tăietorul de lemne: „– Păi, din cauza avioanelor! Vom locui la o mie de metri de noua pistă de la Toussus-le-Noble, vă daţi seama? La fiecare patruzeci şi cinci de secunde, un supersonic trece deasupra acoperişului. Din fericire, suntem insonorizaţi! Ca într-un submarin... Bun, deci totul e gata. Ne putem muta înainte de 25 ale lunii. O să fie darul meu de Crăciun. Un chilipir, nu-i aşa?” (Michel Tournier, Fata şi moartea, Traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, Editura Univers, 2004, p. 27). Ironia subminează discursul găunos al tăietorului de arbori: „Pentru că fără noi, cu toţi arborii ăştia, adio magistrale şi parkinguri. Parisul, deşi nu pare, e plin de arbori. O adevărată pădure! Mă rog, era... că nici noi nu stăm cu mâinile-n sân, noi, tăietorii de arbori!” (Ibidem, p. 27). Întristat, micul Pierre fuge de acasă, refugiindu-se în pădurea Rambouillet, la un uriaş al pădurii, Logre, înconjurat de fetiţele sale, ce seamănă cu nişte spiriduşi.

Vom regăsi Parisul şi în romanul La Goutte d’or (Gallimard, 1985), în care este descrisă călătoria tânărului Idriss spre cetatea ademenitoare, ce se constituie într-un veritabil traseu iniţiatic. Berber dintr-o oază din nord-vestul Saharei (Tabelbala), acesta se lasă fotografiat de o blondă dintr-un Land Rover. Avertizat de ai săi asupra pericolului de a i se fi furat chipul (o superstiţie a neamului său), pleacă în căutarea femeii care se întorsese în Franţa cu fotografia lui. Poartă la gât, suspendat de un şnur, un talisman saharian dăruit de Zett Zobeida („picătura de aur”, „bulla aurea”), pe care-l va pierde pe trotuarul Marsiliei, unde ajunge după traversarea Mediteranei în „car-ferry”. Îl va recupera şi va ajunge cu trenul la Paris, unde descoperă o altă lume. Întâlneşte, însă, şi semeni de ai săi, precum tânărul Mage: „Au traversat bulevardul La Chapelle şi au luat-o pe sub metroul aerian. Prin strada Caplat au intrat în Medina Parisului populată exclusiv din africani” (Michel Tournier, Picătura de aur, Traducerea Bogdana Savu, Bucureşti, Editura Univers, 1989, p. 157). Forţa magică a talismanului se face simţită: Idriss este angajat de un regizor pentru un film de publicitate, început promiţător, sărbătorit de echipa de filmare la cafeneaua Francoeur.

Parisul lui Michel Tournier se plasează sub semnul estetismului. „Instantaneele” sale conferă diegezei „efectul de real”, vădind în acelaşi timp aplecarea spre pictură. De neuitat este şi aura verde a scriiturii, figurată metonimic de broderia de frunzişuri a insulei Saint-Louis sau de paradisul verde din povestirea Fuga micului Poucet.