După absolvirea Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti în 1902, încurajat de laudele profesorilor pentru primele sale opere (printre care figurează şi Ecorşeul), Brâncuşi aspiră la perfecţionarea studiilor sale. În 1904 va pleca spre Paris, far al modernităţii artistice. Călătoria, grevată de precaritatea mijloacelor financiare, va fi lungă şi obositoare, alinată de naiul din buzunarul drumeţului temerar şi de ajutorul prietenilor. Debarcarea în Oraşul Lumină este descrisă de V.G. Paleolog, viitorul exeget al sculpturii brâncuşiene: „După două zile de la primirea banilor scoborî din trenul care trase la gara de est a Parisului şi din om în om şi din mirare în mirare, prin noul furnicar în care păşea, ajunse acolo de unde după o vreme, dar după multă caznă, va răsturna locul şi tot ce împrumută lumina de aici, din Paris, el însuşi devenind idol” (V.G. Paleolog, Tinereţea lui Brâncuşi, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967, p. 126). Ca şi la Craiova (unde urmase cursurile Şcolii de Arte şi meserii) sau la Bucureşti, Brâncuşi trebuie să aibă diverse slujbe pentru a-şi câştiga existenţa. Se angajează, astfel, ca „plongeur" (spălător de vase) la un restaurant din reţeaua „Chartier", apoi la taverna Mollard. O muncă obositoare: „După câteva ore de somn, furat şi iepuresc, el trecea la bulgărele lui de humă acoperit cu pânză umedă şi după ce-l tachina în toate chipurile, dimineaţa, e drept prea devreme, o întindea la şcoală în atelierele de predare supravegheate de «massier» până la trecerea gravă şi impozantă a maestrului. Brâncuşi căzuse în clasa lui Antonin Mercié, acesta de bune legături cu protipendada românească de acolo şi cea din ţară” (Ibidem, p. 128). Înscrierea ca student la École des Beaux-Arts a fost posibilă datorită unei mici burse din partea Ministerului român al Artelor şi Instrucţiunii Publice. Acesteia i se adaugă şi un ajutor financiar acordat de biserica „Madona Dudu" din Craiova, unde fusese corist în timpul studiilor urmate în acest oraş, familiarizarea cu muzica religioasă bizantină continuând în vremea studenţiei bucureştene, la biserica Mavrogheni şi în corul lui G. Kiriac. Cunoaşterea ritualului bisericesc îl va ajuta să îndeplinească temporar, în 1906 (în zilele de sărbătoare), slujba de paracliser la biserica ortodoxă românească din Paris (cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihai, Gavril şi Rafael”), situată în strada Jean-de-Beauvais.

După sosirea la Paris, în 14 iulie 1904, Brâncuşi este găzduit de Daniel Poiană (prietenul său de la Bucureşti), locuind în apropiere de Montmartre, pe Cité Condorcet, numărul 9. În căutarea unui loc propice creaţiei, îşi va schimba destul de des domiciliul: „În următorii trei ani şi-a schimbat de câteva ori locuinţa. În martie 1905 s-a mutat la numărul 10 din Place de la Bourse, apoi la numărul 16 din Place Dauphine (ambele în Montparnasse), iar în 1907, ca urmare a unei comenzi lucrative, la mai salubra adresă Rue du Montparnasse, numărul 54, în inima cartierului boem" (Sanda Miller, Brâncuşi, Bucureşti, Editura Litera, 2022, Traducere din limba engleză de Cornelia Dumitru, p. 50). În ceea ce priveşte studiile sale artistice, ele se desfăşoară sub imboldul viziunii novatoare. Academismul care domnea în Atelierul lui Mercié nu îl atrage, deşi realizează în această perioadă busturi în bronz în acest stil, precum L’Orgueil (1905). La Salonul de Toamnă din 1906, Rodin, preşedinte al juriului, apreciază cele trei lucrări trimise de Brâncuşi, printre care Orgoliul, atras de expresivitatea figurii, înrudită cu arta sa. Maria Bengescu, prietenă apropiată a lui Rodin, şi Otilia Cosmuţă, vecină cu Brâncuşi în Place Dauphine, îi vor face cunoştinţă compatriotului lor cu Rodin. Aceasta din urmă îl va însoţi în vizita făcută sculptorului francez la Villa des Brillants de la Meudon, în decembrie 1906 (Cf. Sanda Miller, op. cit, p. 52). Maestrul îl acceptă ca practicant, dar Brâncuşi va sta aici pentru scurtă vreme, între 24 martie şi 27 aprilie 1907 (Cf. Doina Lemny, Brâncuşi, Iaşi, Editura Junimea, 2005, p. 267). Îndrăzneala creaţiei lui Rodin, ilustrată de statuia în bronz a lui Balzac, simbol al modernităţii, îl va fi atras, fără îndoială, pe Brâncuşi. Orgoliul creatorului l-a impulsionat însă, purtându-l spre afirmarea propriei puteri creatoare. Esteticii rodiniene, marcată de robusteţe, îi opune o estetică circumscrisă spiritualităţii şi rafinamentului ce trimite spre „serenitatea voalată a lui Medardo Rosso”, cu feţele sale «noyés», alături de care participase la Salonul de Toamnă din 1906 (Cf. Marielle Tabart, Brâncuşi L’Inventeur de la sculpture moderne, Paris, Gallimard, Centre Pompidou, 1995, p. 22). Influenţa lui Rodin şi distanţarea de maestru sunt vizibile şi în sculptura din bronz Rugăciune (1907), inclusă iniţial într-un monument funerar din cimitirul de la Buzău şi conservată la Muzeul Naţional de Artă din România. Aplicând metoda „fragmentării” (ridicată de Rodin la nivel de artă), conferă în acelaşi timp sculpturii un marcat simbolism al reculegerii, figurând spiritualizarea. Dacă „Rugăciunea aparţinea încă sculpturii figurative” (Ionel Jianu, Brâncuşi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p. 39), sculptura Cuminţenia pământului (1906-1907), tăiată direct în piatră, marchează „aspiraţia la concizie”. (Carola Giedion-Welcker, Constantin Brâncuşi, traducere de Olga Buşneag, Ruxandra Buşneag-Iotzu, Ed. Meridiane, 1981, p. 30). Sărutul (piatră, 1907, Muzeul de Artă, Craiova) ilustrează aceeaşi „taille directe", dusă la perfecţiunea ce îi conferă calitatea de manifest al modernităţii în sculptură. Nu găsim în Sărutul brâncuşian nimic din senzualitatea sculpturii Le Baiser (marmură, 1886) ce îi aparţine lui Rodin. Brâncuşi se desparte de acesta, în ciuda admiraţiei pe care i-o poartă, mărturisită în Hommage ŕ Rodin (1952), căutându-şi propria cale, deloc preocupat de „piramida fatală”, pe care o denunţă. La Brâncuşi, masculinul şi femininul se unesc într-o îmbrăţişare spiritualizată, figurând unitatea absolută, androginul platonician. O interpretare în cheie platoniciană a operei brâncuşiene propune şi Cristian-Robert Velescu în Brâncuşi iniţiatul (Bucureşti, Editis, 1993). Va relua acest subiect în Rodin, Meunier, Brâncuşi şi cultura clasică (Bucureşti, Editura Institutului Român, 2016), unde consemnează o mărturie a lui V.G. Paleolog referitoare la vizitele elenistului Mario Meunier (ultimul secretar al lui Rodin) în atelierul lui Brâncuşi din Rue du Montparnasse, numărul 54 (Cf. V.G. Paleolog, „Masa tăcerii – Note pentru exegeză [...]”, în Colocviul Brâncuşi, Bucureşti, octombrie 1967, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 49). Aceste vizite ar fi avut loc în vremea când elenistul traducea Banchetul, iar Brâncuşi sculpta Sărutul.

Între 1908-1909, Brâncuşi realizează o versiune în picioare a Sărutului, forma cubică a blocului de piatră fiind înlocuită cu forma cuplului-coloană. Sculptura, fixată (în 1910) pe o stelă funerară în Cimitirul Montparnasse, va fi dedicată Tatianei Rachevskaďa, o tânără studentă care s-a sinucis din dragoste. Motivul „coloanelor" brâncuşiene şi tendinţa spre geometrizare vor fi exercitat, poate, o influenţă asupra pictorului Amedeo Modigliani, fascinat de sculptura lui Brâncuşi. Stabilit definitiv la Paris în 1909, acesta va lega o strânsă prietenie cu Brâncuşi, care îl va însoţi în acelaşi an într-o călătorie la Livorno, oraşul său natal. Din această perioadă datează portretul pe care i-l face lui Brâncuşi. Cariatidele lui Modigliani (1913-1917) au fost concepute „în perioada frecventelor şi fecundelor sale întâlniri cu Brâncuşi” (Cf. Carola Giedion-Welcker, op. cit., p. 47). Admiraţia pentru prietenul său îi trezise în suflet dorinţa de a sculpta. După cum menţionează Doina Lemny, „ideea de cariatidă este recurentă la Brâncuşi începând cu anul 1908" (Doina Lemny, op. cit., p. 84). Prima cariatidă a sculptorului va ajunge în posesia lui John Quinn (colecţionarul american care a achiziţionat cele mai multe opere ale lui Brâncuşi). Biografii lui Brâncuşi consemnează faptul că acesta vizita muzeele. Mergea adesea la Muzeul de arte asiatice Guimet, întârziind, poate, în preajma numeroaselor statui ale lui Buddha (Cf. Marielle Tabart, op. cit., p. 25). Vizitele la Muzeul Louvre îi prilejuiau, de asemenea, întâlnirea cu o artă de o spiritualitate aparte, precum sculptura egipteană. Muzeul Cluny, care adăposteşte una dintre cele mai valoroase colecţii medievale din lume, figurează şi el pe această listă. Întors în atelier, între operele sale, îşi nota reflecţiile cu privire la tainele creaţiei: „Reală nu e forma exterioară a lucrurilor, ci esenţa lor. Pornind de la acest adevăr, nimeni nu poate să exprime realitatea imitând suprafaţa exterioară a lucrurilor” (Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 47). Dacă atelierul de creaţie rămâne mereu pentru Brâncuşi spaţiul de elecţie, el participă la viaţa artistică a vremii, ţinând şi legătura cu conaţionalii săi. În 1905, aderase la „Cercul de studenţi români", alături de George Enescu, Nicolae Dărăscu, Aurel Vlaicu, Ştefan Popescu şi alţii. Printre prietenii lui Brâncuşi figurează şi numeroşi artişti şi scriitori străini. În 1907, îl întâlneşte pe Edward Steichen (pictor şi fotograf american), care va deveni unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, iniţiindu-l, ca şi Alfred Stieglitz, în tainele fotografiei, înainte de a-l întâlni pe Man Ray. În 1908, face cunoştinţă cu Henri (Vameşul) Rousseau, Fernand Léger, Matisse. La cenaclul artistic şi literar „Seratele de marţi” îi va întâlni, între alţii, pe Marinetti, Picasso, Sonia Delauny, Apollinaire. Se va alătura adesea boemei artistice pariziene. Va frecventa, de exemplu, cafeneaua La Rotonde, apoi, alături de Erik Satie, cafeneaua Closerie des Lilas, dar şi faimoasa braserie Le Dôme, din Montparnasse. Între timp, Brâncuşi lucrează în atelierul său, expunând în mod regulat la Salon des Indépendants. Între 1910-1912, sculptează din marmură albă Măiastra, care trimite spre mitologia românească. Cu privire la această temă, Doina Lemny notează: „Este posibil ca Păsărea de foc a lui Stravinski, reprezentată la Opera din Paris, pe 25 iunie 1910, de Baletul rus, sub conducerea lui Diaghilev, care se număra printre evenimentele strălucitoare ale anului, să-l fi incitat pe sculptor să-şi creeze propria pasăre. Totuşi, motivul era deja prezent în imaginaţia sa” (Doina Lemny, op. cit., pp. 68-69). Brâncuşi va instala această Măiastră în atelierul său. Prima versiune în bronz a sculpturii va fi trimisă la Salonul Independenţilor, de unde o va achiziţiona fotograful american Edward Steichen, cu intenţia de a o plasa în grădina proprietăţii sale din Voulangis.

În anul 1912, Brâncuşi închiriază un atelier pe strada Montparnasse, nr. 47, păstrându-l şi pe cel de la numărul 54. Va mai închiria un atelier suplimentar în 1914, pe strada Châtillon, nr. 6. Pe 1 ianuarie 1916, se va stabili în Impasse Ronsin, nr. 8, păstrându-şi atelierul din Montparnasse nr. 54 până în 10 octombrie. Între 1914-1918, Brâncuşi creează numeroase sculpturi în lemn: Fiul risipitor (1914), Himera (1915-1918), Vrăjitoarea (1916-1924), Cocoşul din lemn de cireş (1924). Coloanele sunt sculptate într-un lemn dintr-o singură bucată, sugerând, parcă, prezenţa pădurii. O fotografie din anii 1915-1916 semnalează prezenţa unei Porţi, prag iniţiatic la intrarea în „atelierul alb", plin de lumină al lui Brâncuşi, atelier descris, peste timp, de frumoasele versuri ale lui Queneau: „O păsăruică rotundă ca un măr/ o pasăre filiformă/ un cocoş de înălţime enormă/ peste atelierul lui Brâncuşi/ îşi iau zborul să plece/ Paris Fundătura Ronsin unsprezece/ şi se-nalţă să dea bineţe lumii [...]” (Raymond Queneau, Atelierul lui Brâncuşi, în Masa Tăcerii, Antologie de texte, prefaţă şi traducere de Ion Caraion, Bucureşti, Editura Univers, 1970, p. 261). În atelierul din Impasse Ronsin, Brâncuşi primeşte şi vizitele avangardiştilor, după cum dovedeşte o fotografie a sa alături de Tristan Tzara, Marcel Duchamp şi Man Ray. Sculptorul participă, din simpatie, la Manifestaţiile Dada de la Maison de l’Oeuvre şi la „Festivalul Dada", care a avut loc în data de 26 mai 1920, la Salle Gaveau, 45 rue de la Boétie. Anul 1921 marchează vizita poetului american Ezra Pound, care va publica în The Little Review primul studiu semnificativ despre Brâncuşi. În 1928, acesta va veni în atelierul sculptorului însoţit de James Joyce. Portretul în spirală pe care Brâncuşi i-l face scriitorului în 1929 este celebru. În Notes et Contre-notes, Eugčne Ionesco evocă, de asemenea, vizita sa în atelierul din Impasse Ronsin nr. 11. Acest atelier feeric, în care sculptura se îmbină cu arhitectura, iar operele se rotesc răspândind lumina, devine un adevărat sanctuar în Parisul-capitală a artelor. Brâncuşi, „inventatorul sculpturii moderne", intrat în nemurire, se odihneşte în Cimitirul Montparnasse, alături de alţi artişti şi scriitori celebri.