Parisul lui George Sand

Printre scriitorii care evocă Parisul se înscrie şi George Sand (Paris, 1804-Nohant, 1876). Adevăratul său nume este Amantine Aurore Lucile Dupin de Francueil, baroană Dudevant. S-a născut în Oraşul Lumină, în ziua de 1 iulie 1804, dată menţionată pe placa comemorativă din strada Meslay, nr. 46, arondismentul 3. Copilăria şi-o va petrece la Nohant, locul de elecţie, dar revine adesea la Paris, de-a lungul vieţii sale, atrasă de efervescenţa vieţii culturale din metropolă.

Aurore Dudevant publică în 1832, sub pseudonimul George Sand, Indiana, primul dintre cele mai mult de şaptezeci de romane ale sale. Cartea (apreciată de Musset, Planche, Sainte-Beuve) se remarcă prin critica moravurilor sociale, fiind vizată, îndeosebi, instituţia căsătoriei, fapt ce trimite şi spre experienţa de „mal mariée” a autoarei. Este evocată, în manieră balzaciană, atmosfera saloanelor pariziene de la începutul epocii lui Ludovic-Filip, „regele-bancher”. În unul dintre aceste saloane aristocratice are loc şi întâlnirea protagonistei, doamna Delmare (Indiana), nepoata doamnei de Carvajal, cu domnul Raymon de Ramičre. Acest „Lovelace” revenea de la Cercy, o localitate din apropierea unui mic castel din Lagny, locuit de colonelul Delmare şi soţia sa. Făcuse o nouă victimă, inocenta Noun, camerista creolă a doamnei Delmare, născută ca şi stăpâna sa în insula Bourbon. Fără să cunoască această istorie urâtă, Indiana, căsătorită, la vârsta de nouăsprezece ani, cu un bărbat mai vârstnic decât ea cu treizeci de ani, brutal şi gelos, cade şi ea în plasa seducătorului, experienţă dureroasă, care o împinge spre o primă tentativă de sinucidere, al cărei decor sumbru este Sena. Afectată de versatilitatea amantului său şi îndurerată de sinuciderea lui Noun, Indiana se hotărăşte să părăsească Franţa, împreună cu soţul său, care era ruinat. Destinaţia este insula Bourbon (viitoarea Réunion), locul său de origine, ca şi al vărului său, Rodolphe Brown (sir Ralph), care o iubea încă din copilărie. Întoarsă în insulă, Indiana îşi găseşte oarecum liniştea, dar la ceasurile serii nostalgia dragostei pierdute o poartă spre un Paris himeric: „(...) Rareori cobora în cheile râului St. Gilles, fiindcă priveliştea mării, deşi îi făcea rău, o fascina cu mirajul ei magnetic. I se părea că dincolo de acele valuri şi de acele ceţuri îndepărtate avea să i se dezvăluie privirilor magica apariţie a unui alt pământ: aci vedea o creastă albă ridicându-se pe valuri şi descriind o gigantică linie pe care o lua drept faţada Luvrului; aci erau două pânze pătrate care, ieşind deodată din ceţuri, trezeau amintirea turnurilor de la Notre-Dame din Paris, când Sena exală o ceaţă compactă, care le înlănţuie temelia şi le face să pară ca suspendate în cer; altădată erau pale de nori roz, care, în formele lor schimbătoare, ofereau toate capriciile de arhitectură ale unui oraş imens. Spiritul acestei femei se lăsa legănat de iluziile trecutului şi începea să palpite de bucurie la vederea acestui Paris imaginar ale cărui realităţi marcaseră timpul cel mai nenorocit din viaţa ei. O stranie ameţeală îi cuprindea atunci capul. Suspendată la o mare înălţime deasupra solului coastei şi văzând cum fuge sub ochii ei defileul care o despărţea de Ocean, i se părea că este aruncată în acest spaţiu printr-o mişcare rapidă şi că se îndreaptă prin aer către oraşul prestigios.” (George Sand, Indiana,Traducere de Maria şi Şerban Ţuculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 211-212). Reîntoarcerea în Parisul himeric îi aduce Indianei o nouă deziluzie. În final, îşi va regăsi fericirea alături de vărul său Ralph, în decorul exotic al insulei Bourbon, spaţiul-cuib.

Parisul este prezent şi în Histoire de ma vie, carte începută în 1847 şi publicată în 1854. Aflăm din paginile acestei „autoficţiuni” că după o perioadă petrecută la Nohant (din 1826 până în 1831), alături de soţul său (Casimir Dudevant) şi de cei doi copii ai lor (Maurice şi Solange), Aurore pleacă la Paris: „Când am ajuns la Paris, am căutat deci o locuinţă şi m-am stabilit pe cheiul Saint-Michel, într-una din mansardele casei aceleia mari din colţul pieţei, la capătul podului. Aveam acolo trei odăiţe foarte curate, dând într-un balcon, de unde vedeam o mare parte din Sena şi de unde puteam contempla marile monumente ale Parisului: Notre-Dame, Saint-Jacques-la-Boucherie, Sainte-Chapelle etc. Aveam cer, apă, aer, rândunele, verdeaţă pe acoperişuri. Nu prea mă aflam eu în Parisul civilizaţiei, care nu se potrivea de altfel nici cu gusturile, nici cu resursele mele, ci mai curând în Parisul pitoresc al lui Victor Hugo, în oraşul trecutului.” (George Sand, Povestea vieţii mele, Traducere şi note de Teodora Popa-Mazilu, Bucureşti, Cartea Românească, 1979, p. 186). În acest tablou al Parisului ŕ vol d’oiseau se remarcă predilecţia autoarei pentru oazele de verdeaţă ale metropolei, punte de legătură cu viaţa rustică de la Nohant, semn al dragostei pentru natură, care o leagă de Rousseau, modelul său. Îşi împodobeşte balconul cu flori sădite în oale şi iese din casă pentru a-şi plimba fetiţa: „(...); duceam o viaţă sedentară, ieşeam doar ca s-o duc pe Solange la plimbare, în grădina Luxembourg” (Ibidem, p. 187). Nu lipsesc, însă, nici ocupaţiile intelectuale, precum lectura în sălile Bibliotecii Mazarin. Traiul modest pe care îl duce este agravat de sosirea iernii. Din raţiuni practice, adoptă vestimentaţia bărbătească: „În acea epocă, moda te ajuta de minune la deghizare. Bărbaţii purtau redingote lungi, cadrilate, numite ŕ la propriétaire, care le cădeau până la călcâie, şi care marcau atât de puţin talia (...). Mi-am făcut deci o redingotă-gheretă din postav gros, cenuşiu, pantalon şi vestă la fel. Cu o pălărie cenuşie şi o cravată mare de lână, puteai jura că sunt un studenţel din anul întâi. (...) Nu pot spune câtă plăcere mi-au făcut cizmele, aş fi vrut să dorm cu ele, cum a făcut fratele meu mai mic. Cu acele tocuri fermecate, călcam solid pe trotuar. Zburam dintr-un capăt în altul al Parisului” (Ibidem, p. 189). Felul de a se îmbrăca, faptul că fuma, numeroasele aventuri amoroase vor scandaliza societatea pariziană în climatul moral „Second Empire”, în presa vremii fiind publicate desene satirice (1839) sau caricaturi precum cea realizată de Lorentz pentru Le Charivari (1848). George Sand va fi victima a numeroase atacuri misogine lansate, printre alţii, de Baudelaire, fraţii Goncourt, Barbey d’Aurevilly. Scriitoarea este apreciată însă de Sainte-Beuve, Hugo, Balzac, Flaubert, Delacroix.

Relatările cele mai sumbre din Istoria vieţii mele sunt legate de Parisul lovit de holeră în 1832: „Doamne, ce spectacol îngrozitor oferea acel convoi de căruţe, pline de morţi, care treceau zilnic pe sub fereastra mea, hodorogind pe podul Saint-Michel. În unele zile, aceste căruţe, poreclite «dricurile săracilor», treceau de dimineaţa până seara, fără oprire şi cel mai înfricoşător lucru nu erau morţii înghesuiţi claie peste grămadă, ca nişte baloturi, ci lipsa rudelor şi prietenilor care să-i însoţească la groapă” (Ibidem, p. 204). Este descrisă şi înăbuşirea în sânge a răzmeriţei care izbucneşte în data de 5 iunie, la incitarea opoziţiei republicane, pregătită să răstoarne fragila monarhie din Iulie. George Sand se declară în 1832 „republicană”, convingere pe care o va păstra până la sfârşitul vieţii. În 1848, ea se situează de partea Republicii, alături de Ledru-Rollin şi de membrii Guvernului provizoriu. După eşecul insurecţiei din 15 mai şi masacrul din iunie, va părăsi scena politică.

Şederea la Paris îi prilejuieşte lui George Sand întâlnirea cu scriitori pe care îi admira, precum Balzac. Va avea ocazia să-l viziteze în micul său apartament, proaspăt renovat, din strada Cassini, lângă Observator: „(...) Când am văzut ce-a putut face din acea casă, mi-a venit să râd în hohote. Nu-l credeam atât de ahtiat după lux şi când pretindea că mediul elegant îl îmboldea la scris, credeam că glumeşte. Mă înşelasem. Această necesitate a devenit, cu timpul, una din tiraniile vieţii sale şi, pentru a şi-o satisface, renunţa până şi la mâncare. L-am văzut adesea renunţând cu dragă inimă la supă ori la cafea, preferând să rabde decât să se despartă de argintăria ori de porţelanurile sale de China.” (Ibidem, p. 216).

O relaţie specială, un fel de „amitié amoureuse”, are George Sand cu Flaubert. Cei doi se întâlnesc pentru prima dată în 1857, la Théâtre de l’Odéon. La acea vreme, „eremitul de la Croisset” nu aprecia prolixitatea literară a celei pe care o va numi mai târziu „cher maître”. În ciuda ideilor sociale diferite şi a manierei diferite de a scrie, o apropiere se produce, astfel încât, peste doi ani, Flaubert se întâlneşte din nou cu George Sand, de data aceasta la domiciliul său parizian din rue Racine. La Paris se întâlnesc regulat şi cu ocazia „dineurilor Magny” (la restaurantul cu acest nume din Cartierul Latin), organizate de două ori pe lună de către Sainte-Beuve. La aceste reuniuni mondene participau şi alţi liber-cugetători, precum Taine sau fraţii Goncourt. Flaubert face vizite la Nohant, iar George Sand îl vizitează la Croisset. Relaţia de afecţiune dintre „cei doi bătrâni trubaduri” este ilustrată de bogata lor corespondenţă. Aceasta începe în 1863 şi nu se întrerupe decât la moartea lui George Sand, în data de 8 iunie 1876.

Printre artiştii din preajma scriitoarei trebuie menţionat, în primul rând, Frédéric Chopin. După ce îl părăseşte pe Musset, alături de care trăise o poveste de dragoste pasionantă, dar şi distructivă, în 1834, George Sand îşi regăseşte liniştea lângă marele pianist, întâlnit în toamna anului 1836. Va scrie pentru el La Mare au diable (1846), dar după zece ani petrecuţi împreună, cei doi se despart. Romanul muzical Les Maîtres sonneurs (1853) este un ecou al acestei relaţii. În Lélia ou la vie de George Sand, Maurois descrie şi el unul dintre domiciliile pariziene ale cuplului: „În 1842, îndatoritoarea doamnă Marliani găsi pentru Chopin şi Sand două apartamente în scuarul Orléans, un fel de cetate bine luminată, cu nisip pe jos, cu pomi şi cu aer nobil de palat italienesc, în care locuia şi ea, situată pe rue Taitbout la numărul 80” (André Maurois, Lélia ou la vie de George Sand, în româneşte de Iosif Katz, Bucureşti, Editura Muzicală, 1977, p. 275). Printre cei care participau la şedinţele de muzică şi lectură organizate de amfitrioni sunt menţionaţi Heine şi Delacroix, un admirator al pianistului. Prietenia acestuia cu George Sand va continua şi după dispariţia lui Chopin. Dovadă stau portretele pe care pe care pictorul i le face scriitoarei, dar şi corespondenţa dintre cei doi.

În 1847, George Sand părăseşte scuarul Orléans, acesta fiind ultimul său domiciliu parizian. Va reveni însă în Paris cu ocazia punerii în scenă a pieselor sale. În decembrie 1849, asistă la spectacolul François le Champi la Teatrul Odéon, iar în ianuarie 1851, la reprezentaţia piesei sale Claudine la Teatrul de la Porte Saint-Martin. Se instalează cu această ocazie în rue Racine, nr. 3, la gravorul Alexandru Manceau, iar în 1861 închiriază un apartament în acelaşi imobil, unde primeşte vizitele unor prieteni, printre care şi Jules Michelet. Premiera piesei Le Marquis de Villemer (Teatrul Odéon, 9 februarie1864) marchează apoteoza carierei sale dramatice. George Sand asistă la premieră în loja prinţului Napoléon Jérôme Bonaparte. În luna iunie a aceluiaşi an, scriitoarea se mută în rue des Feuillantines, domiciliu pe care-l va păstra mulţi ani, înainte de a se instala în strada Gay-Lussac. Dacă Nohant, spaţiul-cuib, i-a adus liniştea, Parisul rămâne pentru George Sand locul unde a cunoscut gloria, atestată şi de Panteonul Nadar.