Care poate fi sursa cea mai relevantă pentru a-l descoperi pe Cioran romanticul, dacă nu jurnalul său, Caietele înnegrite „cu gândiri şi cu imagini” între 1957 – 1972. Publicate la Gallimard în 1997, ele vor apărea în varianta românească în 1999, la Humanitas. Portretul artistului la tinereţe este descoperit de autor cu uimire: „Scotocind într-un sertar în căutarea unei fotografii, am găsit un teanc întreg, vechi de douăzeci, treizeci de ani. E cu putinţă ca acest tânăr, cu un aer întrucâtva romantic, să fiu eu?”. Autoportretul interior schiţat în aceste pagini este, fără îndoială, al unui sceptic, dar dacă ştergi uşor vopseaua tabloului descoperi, cu surprindere, un chip cu nimb romantic şi îţi aminteşti mărturisirea: „Mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca romantică, dar nici vremea noastră nu-mi displace cine ştie cât.” Temperamentul impetuos, „înclinaţia spre lipsa de măsură” („singura mea constantă”) se circumscriu, fără îndoială, romanticului Cioran, chiar dacă poza afişată este cea a scepticului.

Acel „mal du sičcle” al romanticilor este retrăit dramatic şi de Cioran: „La mine, filonul cel mai «autentic» e filonul romantic. Mi-am greşit epoca şi, aş adăuga, istoria, lumea, universul.” Şi totuşi, delirul romantic este relegat în trecut, în cărţile româneşti, „în care delirul este peste tot”, ca în Lacrimi şi sfunţi. „Vocaţia” suferinţei s-ar datora eredităţii: „Am moştenit toată melancolia mamei ...”. În scrisoarea adresată fratelui său Aurel, de la Paris, în octombrie 1967, Cioran vorbeşte, de asemenea, de „deliciul şi otrava melancoliei” transmise de mama sa. Între aforismele din Amurgul gândurilor, întâlnim multe dedicate melancoliei: „Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.” Sau: „Melancolia – nimb vaporos al Temporalităţii.” În viziunea autorului, „melancolia e singurul sentiment care dă dreptul omului la majusculă.”

Sunt momente în care stilistul rafinat are nostalgia primelor sale cărţi: „Ce rău îmi pare că mi-am scris cărţile în stil «constipat», nobil, echilibrat, artificial. Nici urmă de lirismul greţos, fără de care nu e nici viaţă, nici suflu...”. Alteori, luptă cu îndârjire împotriva lirismului: „A nu ceda ispitei lirismului.” Fantoma „avortonului elegiac”, de pe mioritice plaiuri, îl bântuie fără încetare: „Suferinţa m-a făcut, suferinţa o să mă desfacă. Sunt opera ei.”

Fiinţa-palimpsest îşi mărturiseşte „adevărul lăuntric”: „N-am scris cu sânge, am scris cu toate lacrimile pe care nu le-am plâns niciodată. Chiar dacă aş fi logician, tot elegiac aş rămâne. Izgonirea din Paradis, eu o trăiesc în fiecare zi, cu aceeaşi pasiune şi cu acelaşi regret ca primul surghiunit.” Paradisul terestru este identificat de Cioran cu Răşinarii, spaţiul – cuib în care a văzut lumina zilei şi a petrecut primii zece ani din viaţă, aşa cum mărturiseşte într-o scrisoare adresată fratelui său în data de 24 august 1971: „Dacă cuvântul «paradis» are vreun conţinut, atunci el se umple cu acea perioadă din viaţa mea. ” Aserţiunea revine obsedant. O regăsim şi în convorbirile din 1990 cu Gabriel Liiceanu: „Copilăria mea a fost, într-adevăr, paradisul. (Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran, Humanitas, 1995).

Tot spaţiul-cuib pare să se afle şi la originea gustului pentru „morţişoară”, printre toposurile inspiratoare numărându-se cimitirul şi grădina de lângă cimitirul din apropierea casei, unde copilul Cioran juca fotbal cu craniile. Obsesia morţii s-ar înscrie, potrivit autorului, în tradiţia trăirilor românilor, marcate de pesimismul mioritic, de conştiinţa „neantului”. Greaua moştenire este adesea evocată în Caiete: „Am moştenit de la ţara mea nihilismul funciar – trăsătura ei fundamentală, singura ei originalitate. Zădărnicie, nimicnicie – aceste cuvinte extraordinare... dar nu, nu sunt cuvinte, sunt realităţile sângelui nostru, ale sângelui meu.”

Spiritul de revoltă al romanticului se regăseşte la Cioran. Afinităţile îl trimit spre Eminescu şi îndeosebi spre Rugăciunea unui dac. Când trăieşti acut nefericirea „de a fi căzut în viaţă” şi scrii că „nefericirea este starea poetică prin excelenţă”, cum te poţi sustrage lirismului? Lupta e mereu menţionată în Caiete, dar victoria este părelnică:„Mă apăr tot mai hotărât de pericolele poeziei. Evoluez în sens opus Tratatului, al cărui stil lamentabil, contaminat de lectura romanticilor (englezi în special), mi-l reproşez şi acum. Să nu cedez ispitei lirismului, să mă eliberez de damfurile nietzscheene, iată la ce aspir, de altfel, în parte am reuşit (...)”. Lectura unui poet ca Leopardi îi prilejuieşte evaluarea obiectivă a situaţiei: „Recitind câteva poeme de Leopardi, am înţeles că sunt lecuit de romantism“ – în ce priveşte forma, nu în ce priveşte fondul.

Deşi îl condamnă pe Proust pentru introducerea poeziei în proză, nu scapă nici el ispitei. Pentru a se consola de „peisajul şters şi searbăd al fiinţei” (Amurgul gândurilor), se refugiază, precum romanticii, în natură. Percepută cel mai adesea fulgurant, în mijlocul Parisului, în excursiile pedestre sau cu bicicleta. Memoria involuntară trimite, uneori, spre spaţiul de origine: „Mă gândesc deodată la zilele acelea din Carpaţi, când, în liniştea ireală, ascultam freamătul ierbii sub o adiere imperceptibilă.” Un motiv recurent în imagistica naturii la Cioran este copacul. În scrisori către cei de-acasă, îi mărturiseşte fratelui său următoarele: „Dragă Relu,/ Nu-mi pot imagina casa noastră fără nucii dinspre râu ...” „Agoniile aurii” din parcurile sibiene le caută şi la Paris, aşa cum consemnează în Caiete: „20 noiembrie (1966). Place des Vosges, cu arborii săi cam golaşi în care mai atârnă câteva frunze îngălbenite nu mi-a părut niciodată mai frumoasă.”

Îl atrage, în acord cu trăirile sale, spectacolul norilor: „(...) Mă simt bine în tovărăşia norilor; - când îi privesc cum lunecă deasupra mea, îi simt aproape atingându-mi creierul.” Ei concentrează ideea de peisaj: „Norii aceştia mari, goniţi de soare, priviţi prin lucarna mansardei, mă dispensează de lumea exterioară: ei îmi oferă totul la mine acasă, şi ţin loc tuturor peisajelor la care visez.”

Ninsoarea şi ceaţa sunt fenomenele meteorologice predilecte. Ne-o dovedeşte şi tabloul schiţat în ziua de 1 ianuarie 1969: „M-am plimbat între Étréchy şi la Ferté – Alais. Ninsoare şi ceaţă, o ceaţă atât de diafană că arborii păreau un fum încremenit. Rareori am văzut un peisaj atât de poetic (...)”.

Dacă muzica este fiinţa esenţei sale, aplecarea spre tabloul naturii este o ispită căreia Cioran îi cedează adesea. Ca şi lirismului, deoarece, aşa cum se consemnează în Caiete (24 decembrie 1967), „poezia este în noi”.