Apollinaire, urmaşul lui Rimbaud şi precursorul suprarealiştilor, este şi poetul-combatant. Angajat voluntar în decembrie 1914, trăieşte războiul ca pe un fapt de onoare şi curaj, dar şi ca spectacol, prin alchimia erosului sublimat în vis. Rănit la tâmplă de un obuz, la 17 martie 1916, supus trepanaţiei, slăbit de aceste încercări, se stinge la 9 noiembrie 1918, urmându-şi „steaua de sânge”.

Pe front, în momentele de răgaz ale „meseriei sale de soldat”, poetul scrie versuri şi scrisori adresate prietenilor şi iubitelor, prins între Madeleine Pagčs care va deveni logodnica sa în august 1915 şi Louise de Coligny-Châtillon. Pe aceasta din urmă o cunoaşte în septembrie 1914, la Nisa. Îl impresionează „marii şi frumoşii ei ochi de căprioară”, dar şi arta sa în practicarea unui amor ce îşi permite toate libertăţile. O revede în scurtele permisii pe care le obţine. Ultima întâlnire (la Marsilia, în 28 martie 1915) e lipsită de speranţa unui viitor alături de ea. Părăseşte oraşul Nîmes, plecând pe front la 4 aprilie. Ruptura dintre cei doi nu este totală, Lou rămâne în continuare muza poetului-soldat.

Volumul Calligrammes, subintitulat Počmes de la Paix et de la Guerre, va fi publicat în 1918. Încă din 1914, Apollinaire proiectase o culegere de ideograme lirice care urma să cuprindă toate caligramele incluse în prima secţiune a volumului apărut în 1918, secţiune intitulată Ondes (titlu ce trimite spre undele radioului). „Şi eu sunt pictor”, declară poetul care îi frecventa pe cubişti. În prefaţa Calligramelor publicate în 1966, la Gallimard, Michel Butor evidenţiază unitatea volumului, datorată reluării temelor şi formelor similare: „Sunt cele şase feţe ale unui cub, prima se îndreaptă spre ajunul războiului, ultima spre victorie.”

Primul ciclu, Ondes, debutează cu poemul Legături, care trimite spre dubla temă a volumului: războiul („Frânghii ţesute din strigăte// Sunete de clopote în Europa/Secole spânzurate”) şi erosul („Toţi amanţii pe care un singur pat i-a unit”). Poemul Ferestrele figurează ca prefaţă la catalogul unei expoziţii a pictorului Robert Delaunay, autorul tabloului Ferestre, simultaneităţi prismatice, care marchează atracţia picturii non-figurative. Apollinaire denumeşte „orfică” această tehnică bazată pe fraze colorate, ilustrând-o el însuşi prin versurile poemului citat: „Fereastra se deschide ca o portocală/ Frumosul fruct al luminii.”

Poemele-conversaţie alternează cu poemele-picturi, ca acela intitulat Peisaj. În tipografie normală, poate fi transpus în două fraze: „Iată casa unde se nasc stelele şi divinităţile. Acest arbust care se pregăteşte să rodească îţi seamănă.”

Lirica novatoare a lui Apollinaire asimilează şi noile cuceriri ale civilizaţiei tehnice, aşa cum o dovedeşte şi „poemul sintetic” intitulat Colinde: „Deasupra Parisului într-o zi/ Combăteau două mari avioane/ Unul era roşu iar altul negru/ În timp ce la zenit strălucea/ Eternul avion solar.” Elevaţiei şi luminii i se circumscrie şi femininul: „Şi-al treilea număr e femeia/ Ea urcă-n ascensor/ Urcă mereu/Iar lumina se arată/ Şi-aceste lumini o transfigurează.”

Al doilea ciclu al volumului, Steaguri, continuă notaţiile-ilustrate despre război. Mica maşină exprimă nostalgia timpului revolut: „o noapte tandră dinainte de război”. Mandolina Garoafa şi Bambusul ilustrează tipul de poem-natură moartă. Tema războiul este constantă : „o bătălii pământul tremură ca o mandolină”. Refugiul e în vis: „În timp ce războiul/ Însângerează pământul/ Eu înalţ miresmele/ Aproape de culorile-savori” (Fumuri). Scrisoarea în versuri La Nîmes, adresată unui prieten, exprimă balansul între dragoste şi război, ax structurant al volumului: „Dragostea zice Stai aici Dar acolo obuzele (...)”. Cea mai frumoasă „caligramă” este Colomba înjunghiată şi Jetul de apă, ce închide marile teme ale volumului: pacea şi războiul, scurgerea timpului, nostalgia prietenilor şi a iubirilor pierdute: „De amintiri inima mi-e plină/Jetul de apă plânge peste tristeţea mea.” Metafora sângelui, simbolismul thanatic îndoliază versul: „Seara cade. O sângerândă mare/ Grădini unde sângerează laurul roz războinică floare”.

În acest ciclu, Steaguri, figurează şi poemul I se spunea Lou, care debutează prin jocul fonetic Lou/loup: „Există lupi de orice fel/ Eu îl cunosc pe cel mai rău/Inima-mi diavolul de-ar lua-o/ La uşa ei să o depună/ O simplă jucărie este-n a sa mână”. Fascinaţia pentru impetuoasa, capricioasa iubită cunoscută la Nisa, înainte de a pleca pe front, îi inspiră poetului aceste versuri. Îi va scrie aproape în fiecare zi până la începutul lunii iunie 1915, apoi puţin mai rar, ultima scrisoare pe care i-o adresează având data de 18 iunie 1916. Toate versurile din această corespondenţă au fost reunite în 1947 sub titlul Umbra dragostei mele (titlu ales de Apollinaire în scopul publicării ulterioare), apoi sub cel de Poeme pentru Lou. În Prefaţa volumului (Gallimard, 1969), Michel Décaudin notează următoarele: „Soldat ce trăieşte de la o zi alta mizeriile primei linii, el (Apollinaire) are curajul să contemple insolita frumuseţe pe care o iveşte războiul, şi să o descrie.”

Caligramele ce deschid poemele-scrisori stau sub semnul iubirii simbolizate de „floare” („În această floare bate inima mea care miroase atât de frumos...”), dar şi al pasiunii carnale conotate de fructul-rană, „smochina”, („nobilul fruct pe care-aş vrea atât de mult ca să-l culeg”). În versurile adresate iubitei, toposul atât de frecvent al „cazarmei” este înnobilat: „Gândesc la tine Lou a mea inima ta îmi e cazarmă”. Paralelismul iubită/război invadează reţeaua stilistică a poemelor: „Fanfarele noastre răsună-n noapte ca vocea ta/ Când sunt călare mergi la trap cu mine// Tunurile noastre sunt graţioase precum trupul tău/ Iar pletele-ţi sunt sălbatice asemeni focului de-obuz ce explodează-n nord” (IV).

Prezenţa morţii este contracarată de iubire: „Te-ador Lou a mea îmbrăţişază-mă înainte de a adormi/ Cerul e plin de stele ce sunt soldaţii/ Morţi ce-şi au bivuacul acolo sus...”(VII). Simbolul fenixului evidenţiază forţa dragostei: „Mă mistui în flacăra ta şi sunt al dragostei tale/ Fenixul ce moare şi reînvie în fiecare zi.” (IX). Dragostea schimbă iarna („E iarnă...”) în primăvară şi războiul în pacea viitoare: „Dar strigătul meu spre tine se-ndreaptă Lou tu eşti pacea şi primăvara mea”.

Presentimentul morţii învăluie poemul Dacă voi muri acolo... (XII), datat 30 ianuarie 1915, Nîmes: „Dacă voi muri acolo pe front/ Vei plânge-o zi o Lou iubita mea/ Şi-apoi amintirea-mi se va stinge aşa cum moare/ Un obuz ce explodează pe front/ Un frumos obuz asemenea mimozelor în floare”. Metafora filată a sângelui invadează textul: „Fatala împroşcare-a lumii cu-al meu sânge/ Va da soarelui o mai vie strălucire/ Florilor mai multă culoare şi o mai mare repeziciune undei/ O dragoste măiastră va coborî asupra lumii”. Cele trei versuri din final, ce evidenţiază numele iubitei, prefigurează tragedia războiului şi tragedia personală: „Coboară noaptea Lou/ Şi se presimte un lung destin de sânge”.

Pe fundalul sonor al tunurilor germane şi al ordinului de a coborî în tranşee, Poetul rosteşte un reproş („O Lou roza mea atroce eşti încă supărată/ Cu ochi de plumb”) şi un legământ fierbinte: „O Lou Demon-Copil cu sărutări nebune/ Te iau în braţe pentru totdeauna frumoasa mea” (XXXII). Strigătul de Mal-Aimé se face adesea simţit: „Îmi ceri prea mult cerându-mi să iubesc fără a fi iubit”(LI).

Lou, iubita-roză a Poetului, şi roza războiului, va fi înlocuită de o altă iubită, Madeleine Pages, care va deveni logodnica lui Apollinaire. Lou va rămâne însă nemuritoare prin arzătoarele poeme pe care i le-a închinat Poetul-soldat, cu un destin atât de tragic.