- ghid fragmentar și subiectiv al Eladei –
1. Deconstrucția unui mit
Să fi murit Zorba? Să fi trăit el oare? La urma urmei , n-a fost altceva decât creația unui vizionar idealist, Kazantzakis care, sub influența celor scrise de Nietzsche în Die Geburt der tragodie, a voit să ipostazieze cele două principii antinomice, apolinicul și dionisiacul, aflate în permanentă luptă, din care principiul dionisiac iese în cele din urmă învingător. Ideea o regăsim la Blaga și la alți gânditori, era cumva în spiritul vremii să cauți forțele, dinamica determinând evenimentele sub chipul mitului ori al istoriei, el însă s-a gândit să dea o formă romanescă care să ipostazieze teoria. Aflat la jumătatea drumului între teorie și roman, ca și Camus, prea filozofic în roman și prea romanesc în scrierile filozofice, Kazantzakis a fost adânc încredințat că cea mai importantă operă a sa, singura care va rămâne posterității, este o Odisee modernă, nespus de ambițioasă, scrisă în 24 de cânturi și 33.333 versuri (sic!), asemeni epopeelor homerice. Astăzi ea pare greoaie, fiind puțin cunoscută în afara granițelor Greciei , tocmai din cauza proporțiilor sale și a dificultăților de traducere, rămânând cunoscută doar ca fragment de text al lecturilor obligatorii din manuale, și eleniștilor din lume. În orgoliul său nemăsurat, Kazantzakis a încercat să se măsoare direct cu Homer, tot așa cum un autor contemporan de teatru s-ar măsura cu Shakespeare. Fascinat de –isme, multe la rând, idealism, creștinism, buddism, comunism (sărim cu grație peste absentul erotism care își are și el un raison d’etre, dar fără să fie îndeajuns de ideologizat), spre sfârșitul vieții Kazantzakis a căzut în nihilism, rămânând cumva un apatrid în ale spiritului, singur și pieziș la umbra migdalului în floare, ca un înfometat care, lihnit, își dă duhul chiar alături de masa încărcată din belșug de bucate, care de care mai gustoase. „Am mers până la capătul fiecărui drum și am descoperit abisul“ va scrie el amar în Raport către El Greco. Kazantzakis a scris romanele care l-au făcut celebru mai mult în joacă, ca o delectare, la o vârstă destul de înaintată, peste șaizeci. În finalul celebrului film regizat de Cacoyannis, ecranizat după la fel de celebrul roman cu același nume, Zorba îl învață pe stângaciul și mai mult decât împiedicatul scriitor să danseze, să se bucure de viață. Dionisiacul care triumfă asupra apolinicului. Viața care învinge spiritul.
Zorba învinge spiritul, dar iată că la autor, în mod ironic, epica a învins filozofia.
De aici însă până la a-l transforma pe Zorba, alias charismaticul Anthony Queen, în prototipul grecului par excellence este deopotrivă ireal și grosier, cu toate locurile comune de rigoare. Ca și când Moromete din perimetrul nostru cultural, interpretat de Kirk Douglas să zicem, ar fi prototipul românului... parcă îl văd, cum își îndeamnă caii să înainteze pe drumul noroios înjurând gros pe sub mustață, apoi coboară din căruță în fața primăriei, își face o țigară din foaie de ziar scuipând în lături și în vreme ce-l privește pe Cocoșilă se îndreaptă cu pași lenți, apăsați spre C.A.P.... Imaginea e măreață, nimic de zis.
Neîndoios, Zorba are ceva din vitalitatea unui grec cretan și din anvergura proprie acestei părți de Mediterană, ca un crochiu schițat cu neglijență și eleganță, nu o gravură, dar, fără doar și poate, nu reprezintă tipologia națională, după cum nici Moromete nu este decât parțial prototipul olteanului, ori al țăranului român.
Viața, se pare, învinge spiritul, epica filozofia, dar numai uneori, și ficțiunea ecranizată mistifică realul recodificându-l, reinventându-l, dar numai vremelnic.
2. Post-Zorba, note pe marginea unei vieți plurisemantice
Grecia de azi este o țară de o puternică polisemie, în care totul este, sau poate cu ușurință deveni, aproximativ, iar oamenii sunt oameni-orali din care se încropesc uneori frânturi de discursuri, de cele mai multe ori politice, ori altceva, de pildă romane; mai cu seamă femeile abundă în ultima vreme în narațiuni epice. Multe din ele scriu chiar foarte bine.
Grecii folosesc multe cuvinte ca să comunice puține lucruri. Dansul țelului în jurul metodei. De fapt dialogul este o negociere permanentă, uneori se supralicitează, delimitarea însă se cere făcută. Nu se scriu scrisori ori mailuri și oamenii răspund anevoie la așa ceva, ceea ce îngreunează comunicarea, dacă de pildă ai interese oficiale: răspunsul unui profesor la facultate, al unui editor, ori în afaceri. Preferă să vorbească la telefon, căci e mai direct și mai dezobligeant, potrivit maximei, verba volant scripta manen. E un fel de a promite, care nu te obligă cu nimic, cuvântul substituind actul/acțiunea, ca în filmele noului val francez. Erich Rohmer și ceilalți, unde personajele tot timpul vorbesc despre ce să facă, vor face, sau ar putea face la o adică, încă nu vedem șansa dezlegându-se, desprinzându-se din mănunchiul de posibilități. Potențialul care tinde să se concretizeze sub forma unor întâmplări, rămâne acolo unde este, în perimetrul vagului. Filmele franceze ale noului val, ca și polisemia proprie grecilor, sunt o problemă de gust. Să nu scrii, am mai spus-o, e dezobligeant. Și nu lasă urme, ca într-o crimă perfectă. Or, potrivit noilor legislații, chiar și un mail are valoarea unui contract în ce privește procedura juridică. Totul pare să se concentreze în jurul conceptului de putere chiar și la simplii muritori, funcționarii de pildă. Probabilul ca forță. Sau, delimitat invers, improbabilul ca neputință. Obsesia inconștientă a puterii din imaginarul colectiv al grecilor – o sintagmă poate părea abuziv folosită în perimetrul cultural românesc – duce la, sau implică oricum polisemia, care nu e de altfel străină nici în România. Un grec nu va admite niciodată că are mai puțină putere, mai puțină capacitate de a lua hotărâri, decât se reflectă în închipuirea celuilalt, căci el se agață ca un osândit la moarte de reflexia pe care i-o propui despre sine. Jocul cu posibilitățile. Vrea să creadă ceea ce crezi tu, în nemernicia sau naivitatea ta, despre el. Prin urmare îți va promite ca un drogat, orice. Proiectul cutare? De introducere a workshopului teatral ca o formă de dezvoltare a conștiinței la copiii de vârsta liceală? Cercetarea, planul, jobul...? Da sigur că da, se aranjează, vorbesc eu cu... de la... (primărie, minister etc)... nici o problemă. Se face, se aranjează. Nici o problemă. Cum să nu. Sigur că da. Negreșit. Totul verbal. Niciodată în scris. Nu e într-atât de delirant. Ca
să-ți spună apoi, peste câteva luni de zile, după infinite telefoane, cafele băute împreună și mailuri, că nu se poate. Nu. Scurt. Sec.
Polisemia care derivă de aici: Da poate să însemne: poate, vom vedea, nu știu, nu, și uneori chiar da. Dar, de cele mai multe ori, nu înseamnă neapărat ceva. Între semnificant și semnificat există o ruptură: ceva poate să însemne nu nimic, ci nimicul. Ca minus morfema lui Saussure, care în cazul unei traduceri,
ne-au învățat la lingvistică, se traduce prin faptul că nu se traduce. Deci se traduce (totuși!) prin... netraducere! Așa și cu consimțirea la greci: da nu înseamnă nimic. Tocmai pentru că înseamnă prea multe. E contextual.
Dar partea bună este că același lucru este valabil câteodată și pentru nu.
Semantica aceasta întortocheată și plurivalentă ne duce, inevitabil, spre un alt domeniu al vieții: firescul. Pentru cineva crescut într-un sistem totalitar, firescul este un fel de punct nevralgic, bănuiesc, o sensibilitate aparte, cauzală, ca reumatismul la ploaie: parcă ne-am fi creat un al șaptelea simț care îl măsoară, îl cântărește, îl cumpănește aproape instinctiv, cu un alt fel de a gândi decât gândul. Pentru că știam cu toții că ceea ce este prezentat drept firesc este o variantă a măsluitului, asemeni nechezolului pentru cafea, încropit ca satele lui Potemkin, făcute din carton ca să încânte privirile îndrăgostite de ce sate frumoase (n-)aveau mujicii ruși ale țarinei Ecaterina... Punct nevralgic, firescul are în Grecia alte valențe, limitele se trasează altundeva. Comparând, implicit, criticăm sau creăm raporturi între lucruri disparate, dar poate că asemănătoare. Ceva care ne face viața mai suportabilă, ori ne dă măcar impresia unei mari înlesniri a înțelegerii. Dar ce te faci atunci când firescul iese din matca sa și pare, sau devine, nefiresc? Este el oare astfel doar pentru mine, un outsider complet năucit de propria neînțelegere, care se străduiește să priceapă totuși ceva, ori este perceput ca fiind nefiresc și de cei din interior? Aici probabil ne-ar ajuta niște statistici care să reflecte evaluări subiective ale stării de fapt, dar neavându-le, mă bizui pe propriile observații, chiar dacă decupajul este subiectiv. Nefirescul devenit normal. El este perceput a fi o altă variantă a normalității și astfel, devenind parte a firescului, sfârșește prin a-și pierde însușirea de ieșit din tipar. Paradox: nefirescul devine firesc. Și atunci cum te mai descurci? La Atena, într-un spital de stat am întrebat o soră medicală încotro să-mi îndrept pașii nesiguri pentru a găsi laboratorul unde se fac analizele de sânge și ea mi-a răspuns vizibil agasată, iritată: Da’eu de unde să știu? Dacă nici ea, lucrând acolo, nu știa, eu ce puteam să mai spun?
M-am mulțumit să mă enervez puțin în limitele feminității apoi, după ce într-un târziu am găsit laboratorul, să beau o cafea în apropiere.
3. Țara văzută printr-un ciob de oglindă. Geografia
Primul lucru și poate cel mai pregnant care îți atrage atenția în Grecia este o anumită calitate a luminii. Foarte albă, foarte puternică, ea cuprinde lumea cu multă generozitate ca într-o îmbrățișare, o învăluie cald, impunând un anume ritm și stil în haosul vieții de zi cu zi, imprimându-le oamenilor un fel de optimism forțat și foarte susținut. Arareori vei vedea un grec depresiv, poate dacă și-a pierdut averea la lotto, în afaceri, ori la divorț; sau, bunăoară, dacă a călătorit prea mult - căci grecii sunt prin tradiție mari călători - și nu își mai găsește locul (cum s-ar spune în greacă: nu-l mai încape locul), dar nici atunci. Va fi mai degrabă surescitat, nevrotic - de vină e poate și obiceiul endemic de a ieși tot timpul „la o cafea“ cu aceeași obstinație cu care altundeva s-ar ieși „la o bere“ - dar foarte rar va fi deprimat ori depresiv.
Am putea spune cu mâna pe inimă că Grecia are o geografie care s-ar putea numi cel mai potrivit o geografie a metafizicului, cu toate reținerile pe care un asemenea cuvânt le trezește, poate tocmai datorită faptului că teoretizarea relației spațiului geografic și al psihologicului, efectul acesteia asupra psihologiei unui popor a fost prea vehiculat în perioada interbelică, ca să revin din nou la Blaga și linia ondulată între deal și vale. În ciuda scepticismului pe care un asemenea termen îl poate trezi, acesta, neîndoios, descrie o realitate. Nu știu cum e Albania, n-am văzut nici munții din Bulgaria, poate seamănă, cert e că este cu totul altfel decât în România sau aiurea, în Germania sau Franța. Natura are ceva maiestuos și oarecum atemporal. Uneori, amintește de un peisaj din Toscana.
Privind munții din Grecia ai sentimentul că vezi aievea cum se scutura cândva pământul, plăcile tectonice huruind și bolborosind în adâncuri, născând îngreunat, cu nesfârșită lentoare și migală, centimetru cu centimetru, vreme de sute de mii de ani, pentru a plăsmui ceea ce numim generic geografia de azi. Creând-o din ape, înălțând-o din mare, căci aici pământul pare a fi un triumf al solidului în lupta cu fluidul, rocile care se impun valurilor pentru a fi mai apoi neîncetat măcinate tot de ele, cu aceeași lentoare insistentă cu care s-au înălțat. Apoi parcă vezi cum încet-încet piatra seacă a început să înverzească și să apară plante, animale, omul, primele așezări. Vecinătatea muntelui cu marea naște probabil tot scenariul acesta mental în chip aproape automat. Privind un peisaj trăiești experiența timpului.
Foarte înalți și cu beteala norilor parcă neîncetat lipită de culmi, de parcă cerul ar coborî ca să fie mai aproape de muritori, munții sunt o certitudine, o evidență, o promisiune. Probabil de aceea locuiau Olimpienii sus, învăluiți în nori și în tunete. Grecii
n-au simțit nevoia să urce pe muntele Olimp până de curând, au făcut-o marii călători ca să vadă și ei, cu propriii ochi, vechii greci se mulțumeau să vadă cu ochii minții, căci pentru ei era locuit de cei doisprezece zei, de Olimpieni. Le ajungea că știau.
Mai nou pe Olimp se face iarna schi.
Muntele e un spațiu tranzitoriu între sus și jos, aici și acolo. Și mănăstirile de pe Aghion Oros, Muntele Sfânt, și cele de la Meteora au urmat aceeași logică a verticalității. Clădite la înălțimi amețitoare, ele se simt și se vor a fi mai aproape de Creator.
Cât despre măslini, ei trăiesc până la patru sute de ani. Am văzut livezi de măslini despre care mi s-a spus că au fost plantate de venețieni. Iar migdalul înflorește în toiul iernii...
O binecuvântare sau un ghinion, Grecia este înconjurată de mare, ceea ce are două consecințe directe:
- o nostalgie a plecării instituționalizată geografic, o obsesie a spațiului deschis - un grec nu poate trăi multă vreme fără mare, sau într-o țară care să nu aibă mare, se va îmbolnăvi, sau va alege o altă țară care să aibă mare.
Am predat în urmă cu câțiva ani româna unei grecoaice care de la misiunea diplomatică de la Viena pleca la București. Capitala austriacă nu-i plăcuse: Ochiul meu nu vede departe, se lovește neîncetat de zidurile clădirilor alăturate, la București e mai frumos (sic!), orizontul e mai departe, și vezi mai mult cer!!!!, mi-a spus ea la plecare. Privirea care are nevoie de larghețea spațiului pentru a respira aer.
- o relație oarecum abstractă cu celălalt, the Other. Vecinătatea e îndepărtată, bulgarii, macedoneenii sunt departe, turcii și mai departe, dincolo de ape, iar restul continentului încă și mai departe. Dacă realitatea celuilalt devine atât de vagă, cum să te definești prin decupaj invers? Ori nu-i iei în considerare, atitudine care poate naște relația inegală (admirație pentru vestici, desconsiderație pentru estici), ori te temi prea tare, o xenofobie a insecurității instituționalizată și prin lecturile obligatorii, mai precis literatura, istoria și geografia, cele trei materii care nasc în închipuirea noastră comunitatea imaginară a patriei, ca să folosesc expresia lui Benedict Anderson. Legat de teama față de Celălalt au apărut studii foarte bune, analitice editate de istoricul și sociologul Christina Koulouri, un efort comun adunat într-un volum de cercetare intitulat cu tâlc: Ce este patria noastră?
Deci marea - vecină cu grecul, e peste tot. Îngrădește țara și/sau o face nesfârșită, îmbrâncind-o în acest sentiment sau mai degrabă stare a spațiului deschis, amplu și cu cerurile apropiate.
