Având în panoplia editorială câteva reuşite narative, începând din 1982, prin romanul Aniversare, iar de atunci, în timp, prin scrierile următoare (Fotoliul vacant, 2 volume (1986, 1990), Instanţe, 2 volume (2006, 2007), Cât văd ochii (2011)), Nicolae Pârvulescu şi-a redimensionat vizibil inspiraţia şi mijloacele de abordare. Aşa se face că noul roman, Teza lui Costel, în bună parte, reuşeşte memorabil sub raportul investigaţiei, dar şi al alternanţelor de planuri.

Cu toate că plaja narativă se pigmentează la persoana întâi, romancierul, cunoscător atent al limbii române, ştie să se debaraseze de subiectivitatea ieftină şi pidosnică. El urcă şi coboară ca într-un soi de vase comunicante, ca să nuanţeze, prin multiple planuri, câteva idei ale unui om tânăr (un alter ego, nu-ncape-ndoială!). Am putea crede că tot romanul dezvoltă o sfântă spovedanie în faţa istoriei de mâine, iar Cosmin, instinctiv, se obligă să nu uite nimic, ca un alt Darie. Căci viaţa de student se arată binefăcătoare, cu toate contorsionările ei.

Prozatorul surprinde detaliat destule momente de tranziţie social-politică la nivelul tuturor românilor, după cel de Al Doilea Război Mondial, el însuşi fiind contemporan cu multe dintre ele, restul venind din incursiunile prin istoria citită şi trăită de alţii. Oare întâmplător studentul Cosmin Bordeianu urmează cursurile Facultăţii de Istorie, din Bucureşti?!

Şi pentru că istoria la români a fost mai întotdeauna maşteră (se poate citi conflictuală, neliniştită), scrierea debutează în trombă cu un dialog imperial dintre asistenta de socialism ştiinţific şi studentul Nicu Stănilă, membru de partid, secretar U.T.M. pe facultate. Apoi cazuistica („Ce înţelegi dumneata prin pace, tovarăşe Stănilă? – Intervalul de timp dintre două războaie, tovăraşe asistentă!”) ţine trena multă vreme, chiar după trecerea examenului de la anul întâi! Este primul semn de intruziune a politicului până departe în viaţa studenţilor, la tezele de licenţă, la repartiţii şi după.

Autorul complineşte ideea până la saturaţie cu identificări ale politicului generalizat, devenit autocrator, imperial, încât romanul se arată a fi un moloh, un leviatan. În această ordine de idei, luând în calcul şi momentul ieşirii pe piaţa editorială a cărţii, chiar faptul de a fi scrisă într-o făţişă notă a realismului, cu sondaje palpabile, în medii de familii burghezo-moşiereşti, de industriaşi, de intelectuali titraţi ş.a., degajă o vizibilă notă polemică, purtată în subsidiar, cu acea literatură contemporană care imită „moda”. Adică pe aceea răsfăţată prin droguri, alcooluri, crime (pasionale sau nu), adică a dezmăţului „orbitor” de nescriitoricesc.

Pe măsură ce studentul se ia pe sine în posesie şi află că el însuşi a fost înfiat, ca părinţii lui nativi să scape de corvoada tracasărilor de cadre şi a bănuielilor de îmbogăţiţi, devine mai atent cu cei din jur şi îşi desăvârşeşte gradul de tăcere. Farmecul, aş zice jubilaţia în faţa vârstei de aur, pe care o reprezintă studenţia, se constituie în forţele de creştere a virtuţilor cunoaşterii. Se înregistrează colegialitatea, escapadele (de noapte şi de zi), flirturile, pe diverse paliere (inclusiv cu femeile de serviciu), pe grupe de pasiuni la meciurile de fotbal, viaţa de la căminele bucureştene, din perioadele de deschidere a proletariatului spre „măreţe realizări” ş.a.

Cum putea să se uite de marea iubire a lui Cosmin pentru frumoasa şi severa fată, Cristina, fiică de ofiţer securist? Ca şi în viaţă, zborul spre o decizie finală s-a frânt prin transferul maiorului la o unitate de profil din capitala Moldovei. Şi odată cu „isprava” aceasta, fiecare, pe drumul lui! Numai că autorul, având o suficientă experienţă a scris-cititului, o aduce pe Cristina trecătoare prin Bucureşti, în timp ce soţul său fusese în străinătate într-o misiune de serviciu militar.

Reînnodarea iubirii se face mai temperat, „eroii” având ce să-şi povestească (vorba lui Márquez, viaţa merită a fi trăită, să avem ce povesti). Să consemnăm câteva repere de individualizare a scriiturii: o temperată, dacă nu sobră, descriere de interioare, din spaţii oficiale (facultate, cârciumi); în schimb, în mediul familial, o caldă lumină cu sora Laura, cu părinţii; cu cei apropiaţi, intelectualiceşte, parcă şi mai puţină diplomaţie; afectuos cu bunicii de la ţară, din preajma Bucureştiului; ironic, satiric, dacă nu satanic cu mai toţi reprezentanţii partidelor politice; cu cei numiţi comunişti. După ce Cosmin a început să prindă Europa Liberă, s-a retras în sine, judecând aspru pe cei din anturajul său.

Deşi personajele sunt de ordinul zecilor, nici unul nu îmbracă haina fiziologiilor. Căci concepţia romancierului Nicolae Pârvulescu se deduce din a-şi lăsa actanţii să se edifice prin propriile fapte.

O memorie reactivată după 5 decenii în câteva registre de proză autentică, comparabilă, în multe privinţe, cu trilogia lui Petru Dumitriu, Cronică de familie.