Trecând cu avânt nedeterminat, spornic, la 85 de ani, în prezenţa celor mai apropiaţi prieteni: elevi, studenţi din Craiova, scriitori şi jurnalişti locali, doi „foşti“ veniţi din Germania, pentru a fi alături de profesorul lor iubit la ceas aniversar – în Crişului, 10 –, unul dintre ei mi-a adus în dar o carte, mie mult dragă. Titlul ei, cumva insolit: Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache. Apărută în 2013, la Polirom & Cartea Românească, 398 pagini, lector – Adriana Bittel. O mărturisire: profesorul omagiat prin această carte mi-a fost şi mie profesor, pe care l-am preţuit şi mi-am mărturisit public gratitudinea şi recunoştinţa, la o şedinţă de cenaclu, dintr-un 3 noiembrie, data naşterii lui Paul Cornea. Îmi aduc aminte că scriitorul Traian Mateescu ne-a descris cu foarte multe detalii, tot atunci, o şedinţă de cenaclu prezidată de E. Lovinescu.

Mai târziu, eu, cel de azi, le-am povestit cum am condus, la Filologia bucureşteană, tot o şedinţă de lucru, după plecarea lui Mihai Ungheanu din peisajul criticilor literari din Bucureşti. Ceea ce văzusem la Eugen Barbu, la o şedinţă asemenea, am pus în practică, la Craiova.

Revin la cartea adusă de cei doi – sigur nu din Craiova. Amândoi cu preocupări literare, de aceea fac parte din filiala scriitorilor olteni, plătesc cotizaţia aici, la Craiova, şi participă la adunările scriitorilor din zonă, ori de câte ori se impune să le avem oficial.

Şi acum despre minunata carte a lui Daniel Cristea-Enache. Este briliantă, ca să nu zic furtunoasă, de la un capăt la altul. Paul Cornea m-a şocat printr-un limbaj pulsatoriu –vorbea literar, chiar înainte de a se stabili cu toată norma la Filologia bucureşteană. Surprinzător de constantă rămâne pasiunea pentru perioada paşoptistă – cultura, în mod special, literatura, revistele, scriitorii care le conduceau şi în paginile cărora publicau sau polemizau vârfurile afişate în epocă şi peste timp. Desigur că au mai fost înaintaşi, cercetători în domeniu, pe care profesorul îi citează cu onestitate profesională. Paul Cornea a fost un acribios cercetător. Pentru el, ca şi pentru mulţi alţii, zeci, G. Călinescu a rămas un far şi un model de cercetător al culturii şi al literaturii române; nu întâmplător, organismele culturale ale ţării au găsit cu cale şi reverenţă chibzuită să ofere denumirea institutului pe care îl patrona cu numele autorului Istoriei literaturii române... Ei bine, cu devoţiune Paul Cornea a slujit ca şef de sector o cauză. Numai aşa vom înţelege de ce i s-a dat conducerea Facultăţii de Litere, între 1990 şi 1996.

Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache a avut succes în marea masă a cititorilor şi, mai ales, a specialiştilor. Pentru aceştia din urmă este o mină de aur. Cartea are mărturisirile lui Paul Cornea înglobate, de la originea evreiască până la plecările sale peste hotare în lume, confruntările cu cosângeri din ţările vizitate, impresiile din ţările în care au avut loc vizitele sau reprezentativitatea. Niciunde birocraţia, mai ales la nivel diplomatic, nu a apăsat ca la noi, nici chiar în republicile socialiste. Şi Paul Cornea a dat ca exemplu Ungaria.

Domnul Cristea-Enache consemnează, în Postfaţă: „Cartea a început pe acest drum comun, în ianuarie 2010, cu trimiterea primei runde, şi s-a încheiat în februarie 2013, cu expedierea de către profesor a ultimului capitol. Trei ani şi mai bine pentru Ce a fost. Cum a fost şi circa nouă luni în care s-au refăcut lectura, corecturile, pregătirea redacţională”. Mai jos, apreciază: „Cine va citi cartea, va constata o anumită reţinere în intervenţiile mele. E una impusă din exterior şi se datorează eliminării exclamaţiilor mele de încântare şi entuziasm propriu-zis. Modestia autentică a profesorului a fost mai tare decât manifestarea, de către mine, a entuziasmului de etapă sau de întreg parcursul”.

N. B. Faţă de celelalte cărţi ale sale, aceasta are o doză de subiectivitate, nu numai prin implicarea unui eu auctorial, dar şi prin evocarea mai constantă a unui eu participativ. Aşa îşi explică atitudinea lui de stânga comunistă, părăsirea ei, într-un târziu, eliberat de trombozele roşii. Sună a egoism, dar realizarea, în fapt, ca Al. Dima să fie numit şi în locul lui G. Călinescu, la institut, şi a lui Tudor Vianu, la catedră, mi se pare prea mult, dacă nu o mizericordie cu acte în regulă. În aceeaşi notă de oprobii am impresia că este şi George Ivaşcu. Despre Alexandru Piru nu mai zic nimic, doar au fost profesorii mei! Pe toate le trec la racilele profesiunilor umaniste.

4 octombrie 2023