Itinerarii de culturã

Cartea lui Dan Ciachir din 2005 (Editura Timpul din Iaºi, 212 pagini), intitulatã Luciditate ºi nostalgie, propune patru structuri de lucru. Primele trei – Criterion, Fatalism sau realism?, Recuperãri – au la rându-le un fir roºu cu dimensiuni de foileton critic privind cu precãdere opere ale unor scriitori români, din þarã sau diasporã, comentariile fiind intersectate cu acolade ºi trimiteri la cultura ºi literatura universalã. Partea a patra, Luciditate ºi nostalgie, segmentatã în ºapte componente, surprinde parcimonios zeci de aforisme (211), a cãror orientare tematicã se dezvãluie numai prin lecturi intrinseci, semnificaþiile lor fiind percepute doar de la un anume nivel intelectual în sus.

Primele trei structuri… critice dezvãluie, nu încape-ndoialã, ºi o parte din preferinþele literare ale autorului. Perioada interbelicã îi oferã minunate dezbateri ºi supoziþii, susþinute cu argumente de istorie literarã, gazetãrie, impresii de lecturã imediatã sau realizatã în timp. De departe, textile critice rezervate lui Mircea Eliade, ca ºi perceperea lor de cãtre contemporani ori dupã aceea, ocupã cele mai multe spaþii. Marginaliile referitoare la perioada bucureºteanã a savantului vizeazã, cum altfel?!, numele lui Nae Ionescu, Iorga, Cioran, Noica, Mircea Vulcãnescu. Dan Ciachir, cu deschideri benefice în literatura universalã, ºi cu solide cunoºtinþe în lumea religiilor pãmântului, apãrând ortodoxia, poposeºte imediat în grãdina intelectualilor sau scriitorilor de direcþie sau de afinitate. Lângã spaniolii Unamuno ºi Ortega Y Gasset, apar francezii Jean Marie Domenach, Claude-Henri Rocquet º.a.

ªtiut fiind cã prin gruparea Criterion se-n- cerca o impunere a valorilor tinere româneºti, din varii domenii ale culturii, în plan european ºi nu numai, Dan Ciachir conchide : „Din cei 33 de ani pe care i-a petrecut în þarã, Eliade iubeºte cel mai mult rãstimpul 1927-1938. Anul 1927 constituie începutul afirmãrii sale, iar anul 1938, anul trist al instaurãrii dictaturii regale a lui Carol al II-lea; dictaturã care pune capãt libertãþii de expresie“.

Mai reþin câteva nume pentru a arãta deschiderea lui Dan Ciachir ºi justificarea titlului din foiletonul–studi: Mircea Eliade ºi nostalgia Bucureºtiului interbelic: Kierkegaard, Heidegger, Picasso, Constantin Tacou, Gandhi, Gide, Chaplin, Lenin, Freud, Schönberg, Dan Botta, Eugen Ionescu. Astfel de indicatori culturali au oportunitatea lor, cãci comentatorul român a scris despre Mircea Eliade în 1986, ºi în 1987, 1988 º.a.m.d. Textele critice…eliadeºti având maniera fragmentului de tip Cioran sunt rapide, cursive ºi provocatoare. Aº zice cã ele se adreseazã doar celor care ºtiu…carte! Sub umbrela acestei etichete, se aºazã apoi referinþele despre Cãlinescu, Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, Constantin Noica. Adicã, întreg capitolul întâi se substituie atât informaþiei cât ºi interpretãrii. Dan Ciachir nu contemplã, ci dezbate aspectele de culturã. Limpezimea exprimãrii trimite la un fel de oralitate, de demonstrare a unei ipoteze, a unei soluþii de percepere.

Compartimentul al doilea, Fatalism sau realism?, survoleazã un teritoriu cultural mai dezvoltat, poate nu atât pe orizontalã, cât pe multiplele paliere ale profunzimii. Nota subiectivã ori mai corect spus dispoziþiile individuale, cercetate, la nivelul personalitãþii afirmate, apare mai pregnant. Dan Ciachir are mai multe rigori, dar ºi note umorale, care-l particularizeazã. Dupã pãrerea sa jurnalul este un „barometru al sterilitãþii”(În altã parte, structuralismul îi apare ca un „cumplit meºteºug de tâmpenie” iar semiotica a fost „o tembelizantã orientare teoreticã”. Aci merge pe linia lui Cãlinescu. Iar cine va avea ochi sever, limpid, nu va mai acorda atâta credit „adevãrului” din Jurnalul lui Sebastian, faþã de cel al doamnei Alice Voinescu, ca sã luãm doar douã exemple… româneºti, fãrã a mai coborî în istoria termenului ca atare, la Amiel sau B. Franklin º.a.).

Aº semnala pentru spiritul de baricadã al criticului foiletonul Actul traducerii – un aspect (1987). Autorul declarã ex cathedra : „ Nu am aici în vedere însuºirile culturale ale traducerii ºi nici pe traducãtorul profesionist, ci pe scriitorul care, mai mult sau mai puþin sporadic, face ºi traduceri”.

Un al doilea text, situat în aceeaºi linie a polemicilor cordiale, se intituleazã Lunã nouã ºi lunã plinã (1987). Interlocutorul care provoacã se numeºte Constantin Noica. Zice Dan Ciachir : „Pentru C. Noica, numai ceea ce poate fi povestit avea valoare: pentru mine – numai ceea ce poate fi tãinuit“ º.a.m.d. Un foileton îl vizeazã pe…intrusul Sartre, în postura de duhovnic, vizitând, apoi poposind în viaþa ei, pe patroana unui magazin de galanterie. Femeia i-a trimis filozofului o scrisoare „pateticã ºi disperatã”. Un grafolog – femeie l-a atenþionat pe „pontiful existenþialismului „ cã „distinsa” se aflã în pragul sinuciderii. Aºa cã venind din turnul de fildeº al gândirii sale abstracte, Jean-Paul Sartre a devenit involuntar un duhovnic aºteptat. Ulterior, vizitele continuând , femeia a redactat o carte de amintiri despre rendez-vous-urile împlinite omeneºte.

Deloc maliþios, invidios nici atât, ilustrul comentator al Ortodoxismului noteazã îngrijorat, în 1989 : „ Filosofii apuseni, ºi poate nu numai ei, au pierdut demult contactul nemijlocit cu sufletele: ei se adreseazã unui interlocutor abstract, care se numeºte public, iar cel mai adesea acest public nu e altceva decât un cerc restrâns de specialiºti”.

Ca italienist, Dan Ciachir nutreºte o elegantã preþuire pentru Lampedusa ºi al sãu Ghepard, pus în circulaþie postum de Giorgio Basini. Mutatis-mutandis pentru familia Caragiale – tatã ºi fiu (Mateiu), în trei „reprise critice” în capitolul al II-lea ºi în altele, cu nuanþe ieºite din cadru în Recuperãri.

Prima parte a enunþului critic merge pe linia identificãrilor fãcute de Perpessicius încã din 1929, poate pânã la contemporanii noºtri, unul de vârf fiind Barbu Cioculescu. În schimb, partea a doua a textului mã deruteazã. Ce ochi dantesc putem vedea în bolgiile ºi urgiile (dedicate, nu?!) sexualitãþi ieftine, decrepite, scandaloase ca un opium pentru nevârstnici sau boºorogi ? Nimic din poezia sau freamãtul de vârstã din scrieri semnate Nabocov, Kawabata, Márquez sau Mircea Eliade! Parcã titlul foiletonului – Gore Pirgu sau apoteoza tupeului – sã mai mã contrazicã puþin, dar nu Mateiu Caragiale ºi
opera lui !

A treia structurã a cãrþii – Recuperãri – adunã texte redactate dupã 1990. Stilul , comunicarea cum s-ar zice, este mai lejerã, dar parcã mai dilatatã, nu întotdeauna cu scop – ori acesta rãmâne prea abscons, ori la îndemâna oricui. Psihoza ºi psihologia «fructului oprit» ia în vizor scrieri semnate de Petru Dumitriu, Marin Preda, Soljeniþân. Doua memorabile observaþii privind specificul receptãrii româneºti. Una: „Mentalitatea româneascã, datorând mult Ortodoxiei ºi Orientului, este cu precãdere simbolicã ºi soborniceascã ºi este înclinatã sã vadã pretutindeni „semne”. A doua, zvonistica la noi este ca o râie ºi hermeneutica popularã o sporeºte-n valuri „cu uºurinþã ºi plãcere (…), un motiv peremptoriu de amânare a rãfuielilor”.

Mult mai radical, ºi credibil în multe privinþe, rãmâne Dan Ciachir într-un studiu comunicare de la Malta, din 4 aprilie 1990, intitulat Nevoia de libertate spiritualã. Orizontul miºcãrii de idei vine din partea politologului , a gazetarului, formator de opinie, a omului de culturã, stãpân pe informaþia de interes comun. Astfel încât conferenþiarul nu s-a sfiit sã o afirme în încheierea intervenþiei sale de la Cenaclul de studii politice Voices From the East al Guvernului. Pentru ineditul observaþiilor, semnalez pilduitoarea dezbatere tatã-fiu, la Constantin Noica ºi Rãzvan (devenit Rafail, dupã intrarea în tagma monahiceascã). Subiectivitate auctorialã, impresie, asumare, dezvãluire în: Petru Dumitriu, între trufie ºi pocãinþã, O carte cât o operã (o reevaluare tardivã în 2003 a romanului Blocada, din 1947, al lui Pavel Chihaia) ºi câteva semne… gazetãreºti, cu aplomb ºi trimiteri la politicieni, ori la „marfa” lor : Ispita evocãrii, Lideri cu alurã de aprozi, Când secretele devin istorie. Pentru alura tipic italianã, când sã iasã în rada europeanã ºi a lumii de dincolo de ocean, sunt douã semnale briliante: Un poet al industriei (2003) ºi Viitorul retrospectiv (2004) .

Nu putem oferi comentarii extinse pãrþii a IV-a Luciditate ºi nostalgie, deoarece, fiind alcãtuitã numai din aforisme, respiraþia lor ne trimite la gândire filosoficã, la înþelegerea individului faþã de lumea înconjurãtoare, faþã de sine însuºi, în complexitatea compor­tamentului sãu fiinþial. Desprind doar câteva, fãrã a le comenta alura sau mecanismul implicãrii , venind spre noi : „Cred cã am îndeplinit de câteva ori condiþia de a fi, în acelaºi timp, sãrac, strãin ºi sincer“; „Aº vrea sã ajung la o erudiþie a inimii”; „Debitul verbal creºte proporþional cu pauperitatea: cel ce vorbeºte mult posedã puþin”; „Nimic din istorie nu mi se pare atât de îndepãrtat ca propria mea copilãrie”; „Nu ºtiu dacã am suferit pentru Cunoaºtere, dar pentru trãire pot spune cã am suferit”.

Încã un aforism, de sorginte biblicã, denotativ pentru autorul cãrþii de faþã, ca ºi pentru comentatorul ei: „Alegerea cuvintelor nu poate fi decât potrivit avertismentului: din cuvintele tale te vei îndrepta ºi din cuvintele tale te vei fi osândit “.

Luciditate ºi nostalgie rãmâne o carte trainicã de nuanþe ale unui spirit modern familiarizat cu marile creaþii româneºti ºi europene.