de Marian Barbu
ADMIRAŢIE
Mă
surpă imaginea
de
ou
săpată
în genunchiul de femeie
când
netezit de Soare
ne-ncălzeşte
privirea
de vise
ca
parfumul de orhidee.
Mai
întotdeauna
ne
rănim arcuirea gândului
în
situaţii similare
căutând
pe Columb mai departe.
Barca
ochiului meu
numaidecât
o acostez la mal
un
straniu Anteu
porneşte
în larg de Soare
în
aerul rarefiat de întrebare.
O,
ce rătăciri pe mare
se
găsesc
în
genunchiul de fecioare!
Aici
lumina datoriei
nicicând,
bărbaţi, nu moare!
AI
FUGIT
la
salcia cu umerii de reptilă
ai
zăbovit
cu
ochii scufundaţi în ger
piereau
lumini pe apa dusă
şi
gândurile-ţi băteau jungher
ai
dispărut
cu
linia de măsurat o noapte
orbit
fiind de atâta fugă
o,
ceas verde adăpostit
la
ora de oprire
te-ai
nevăzut
ca
un trădat
smolit
de atâta adâncime
m-am
scuturat
de
curbe şi de ochi
m-am
refăcut, iubire moale
sub
pânza apei de ulei
în
cerul ei bolnavă
de
vârfurile îndrăzneţe
atinse-n
sâmburi
de
otravă.
De
ce ai fugit?
AM
ÎNFIAT O STEA
Mi
s-a întâmplat tot gândind
Să
înfiez o planetă de aiurea
Am
pipăit-o, am strigat-o
Şi
am văzut că-i surâdea numele
De
păsări sălbatice
Am
apropiat-o fericit
Zărind-o
bine; îi plăcea
Mângâierea
cu trei degete
Adică
în cruce de închinat
Era
şi plină de lumină
De
parcă sta a zămisli.
Am
coborât-o mai aproape
Să-i
văd centrul de foc.
M-a
privit şi-a plâns pe o coadă
De
lumină-n cădere.
I-am
spus floare de cer
A-ncuviinţat,
depărtându-se.
Ora
ei de copilărie se-ncheiase.
BÂNTUIŢI
DE PREISTORIE
Copiii
descântă ploii
prin
păpuşi de pământ
e
semnul magic de întoarcere
spre
vârsta de întuneric
când
şi iubirea
era
oarbă.
Când
oamenii se priveau fix
fără
zor
dar
şi fără spor
ca
din spatele unui nor.
Priviţi-i
pe copiii aceţtia
Din
răscrucile de sat
Şi
nu-i tulburaţi
Ei
caută centru-ntrebării
De
unde creşte pământul
Pentru
roadele noastre
Dacă
nu este ploaie!
Cum
ajunge apa lacurilor
Să
ne hrănească pe toţi
Dacă
noi n-avem rădăcini
Peste
tot pământul?
Vara
să-i ducem pe aceşti copii
Numai
la mare
Ca
să-şi domolească întrebările
Fiindcă
numai în faţa preistoriei
Îşi
găsesc răspunsuri
Pe
măsura gloriei
Din
cântecul vârstei lor.
BOALĂ
La
ţărm de ochi
aud
cum crapă luna,
miez
de culoare
în
unghi de diamant.
Rămâne
doar inima
stăpâna
în
creieru-mi albit
să
strige laude întruna
clipei
muiate
în
raza de copil
pierdută-n
mine,
cearcăn
albastru de potir.
CĂLUŞUL
Nu
ştiu cine a furat
jocul
din pământ
şi
l-a făcut Hefaistos de aur
În
el moare luceafărul bărbatului
şi-i
deşteaptă sângele lunii
ca
într-o pânză de Goya
Iubim
alăutele
ca
pe plutele
care
ne trec
clipa,
dincolo de înec.
Uităm
de noi
şi
hipnoza jocului
calcă
vârstele
şi
timpul
Rămâne
doar zidul culorii
pe
care-l dărâmăm
în
faptul serii.
Vătafu
şi mutu
Sunt
tot avutu.
Căluţ,
căluţ
Îndrăcit ghiduţ.
|