La data când am primit cartea Sălaşe în iarnă, autograful oferit de Octavian Doclin, din Reşiţa, era datat 27 octombrie 2012. Cum eu fusesem plecat în ţările de peste Atlantic, U.S.A. şi Canada, şi cum odinioară scrisesem câte ceva despre creaţiile poetului, am primit cu bucurie şi încântare oferta editorială ajunsă la destinaţie, în România.

Bucuria şi interesul crescuseră cu asupră de măsură când am văzut că era o antologie alcătuită de Lucian Alexiu, important poet şi critic literar, director al editurii „Anthropos” (aici a fost tipărită şi cartea la care ne referim). Aşa că, mi-am zis: antologia trebuie să fi fost gândită ca un omagiu de vârstă – aşa se mai proceda… cândva.

În 2010, când apărea cartea, scriitorul Octavian Doclin a împlinit 60 de ani. Grijuliu cu propria-i figură literară, şi-a drapat clapele coperţilor interioare ale antologiei cu microtexte critice semnate de Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin (şi el născut în Reşiţa la 12 aprilie 1940) şi, desigur, Lucian Alexiu. Acestora li se adaugă, de pe coperta a IV-a, fragmente, tot… critice, semnate de Petre Stoica, în 1981, şi Cornel Ungureanu, în 1989.

Cu aşa importante baraje critice, parcă suntem avertizaţi că pe aici nu se trece, ca şi când linia frontului a fost mutată mult mai departe.

Şi totuşi, nu cu sfială ne apropiem de primul poem al volumului Aquarius (2009). Îndemnul instinctual al naşterii cuvântului este ideea de ordine din Poemul scurt. O poruncă a inspiraţiei obligă pe executant la o triere drastică a lexicului şi, eminescian, porneşte în găsirea acelui cuvânt care să exprime adevărul.

Ingenioasă şi inteligentă selecţie a ofertat domnul Lucian Alexiu din primele zece volume ale lui Octavian Doclin, căci poeziile (poemele), ca nişte numărători de fracţie se înşiră, ori fac disjuncţie pentru a gratula sau a exemplifica în alt fel numitorii tematici sau de idei în întregul lor. Identificăm câţiva:

· poetul, spirit creator, mereu în expansiune. Liber de a se inspira din oricare mediu în care vieţuieşte, poetul şi-aduce, în primă instanţă, figura mamei. Zice poetul, în creaţia, denumită În urna Cerului, dedicată mamei: „priveşte poetul viaţa lui/ (prin lacrima de pe obrazul mamei în rugăciune)/ ţesut din loc în loc/ cu fire de aţă mai subţiri/ decât paiul din ochiul poemului său”.

Altă zicere a aceluiaşi poet: „dinspre marginea vieţii lui/ suspect de liniştit poetul priveşte/ clipa agonizând între leşurile cuvintelor […]/ ce urmare să fie-ncinerate târziu…” (N.B. Doar în citate, i-am transformat pe î în â).

Alte poeme aliniate aceleiaşi idei: Roua, Sfârşit de poem, Vasele mâniei, Pârga, Turnul unghiului („Din Turnul Unghiului priveşte poetul/ doar cu ochiul care vede numai înlăuntrul său/ domeniul poemului/ cuvintele mici pe care el le trecuse victorios/ prin încercarea din Vale/ plesnesc acum în pârgă deplină”).

Cuvântul rămâne centrul de foc al inspiraţiei. El a fost trecut prin toate ipostazele stilisticii tradiţionale: epitet (de câteva feluri), personificări cu duiumul (limba română ne ajută pe foarte mulţi, dacă am învăţat în şcoli cu o didactică solidă, asigurată de o orientare serioasă, a programei şcolare), metafore ş.c.l.

Meritul poetului Doclin constă şi în faptul că îşi asigură modernitatea textelor poetice, fie prin aşezarea lor în pagină, într-un registru oarecum aleatoriu, pedalând pe un adverb de mod cum, deschizând drumul spre o comparaţie pe care nu o formulează el, ci îl lasă pe beneficiar (cititor) să-şi completeze întreaga expresie (Mâna de ţărână, Zgura, Case sibiene, Aurea libertas, Strigăt, Jocuri mecanice),

· întoarcerea la timpul prea luminos al copilăriei, din satul Doclin (un Creangă revizuit în alte determinări, cu alţi substituenţi): Fuiorul I, II, III („cine mai cheamă astăzi oare cuvântul la el/ se auzi gândind deodată cu voce tot mai puternică/ şi crezu pentru o clipă că sângele verde crud/ de odinioară al copilăriei/ va fi fuiorul în care va lega/ pentru totdeauna lângă el poema”), Poarta gunoiului, Corturile (copii, părinţi, bunici), Balada celor doi poeţi („Fug iarăşi timpii-n alte spaţii/ iluzia-ntr-un cânt gemând/ s-audă alte generaţii/ frunza de vie lăcrimând”), Vişin, Un vis şi câteva cuvinte („Tocmai mă visasem copil –/ alergam în paralel cu un gard viu de spini”).

· stanţe, cumva burgheze (nimic bacovian, totuşi, în această formulare critică):

· moartea văzută într-un polimorfism reducţionist, în comparaţie cu locomotiva (Locomotiva şi vrabia, În faţa cortului, Lună rece, Lună nouă (aparent, poem de dragoste), Rugare, Fără titlu, Jocul („Aseară a trecut pe la mine moartea/ provocându-mă la o partidă de pocher”),

· viaţa (Carte din iarna mea, Panica, Gănuţul),

· dragostea (În realitate, Autosugestie, Poema, Iubita şi eu).

Octavian Doclin şi-a fixat câteva repere personagiale, un fel de cârje poetice, de natură expresionistă; de aceea, le şi scrie cu majuscule – Scrib, Stăpân, Poet.

Ele îl ajută de fiecare dată să ducă mai departe demersul său de monolog dialogat.

L-aş fixa pe Autor, cu această tehnică mimată, în linia subtilă a liricii arabe de orientare creştină. Mă convinge ciclul celor şapte poeme extrase de antologator din volumul 47 poeme despre viaţă, dragoste şi moarte (1958). Doclin arată acum ca un poet complet şi complex, vizitat de trainice culturi ale literaturii universale.

· scurgerea inexorabilă a timpului. Idee fundamentală pentru existenţa omului pe pământ, cultivată neîncetat de către creatorii care şi-au luat la cunoştinţă labirintul propriului sine. Vechimea ideii?!... în illo tempore.

La o aniversară, fie şi de 60, nu putea lipsi o astfel de idee, aşa că Lucin Alexiu a „recrutat” dintre poeme exemplarele cele mai titrate. Iată câteva: Sălaşe în iarnă (poemă de constatare şi relatare ca atare: „Palatele lui Dumnezeu pe pământ –/ le priveşti în fugă/ în această goană necontrolată a trecerii”).

Sensul primar al cuvântului sălaş este loc de adăpost, casă, cămin, dar şi sens adiacent – locaş de cult. Şi tot aşa, până la 12 poziţii de dicţionar.

Cuvântul se-ntâlneşte frecvent în partea de Nord a Moldovei, în Bucovina şi în partea de Nord-Vest, la graniţa cu Ungaria. Eu l-am întâlnit şi în judeţul Hunedoara în localităţile numite Sălaşu de Jos şi Sălaşu de Sus, unde am poposit câteva zile. Cuvântul a intrat în circuitul literar prin Anton Pann şi Vasile Alecsandri (În judeţul Mureş, o localitate se numeşte Sălaşuri. De altfel cuvântul sălaş are forme duble de plural: feminin – sălaşe, neutru – sălaşuri).

La vârsta deja definită – 60 –, involuntar, se iveşte gândul unui dincolo apropiat. Vezi poemele: Falsă baladă („Trec prin holdele divine/ c-un ochi, Doamne, înspre Tine”), Bunica („Îmi face semne prin uşă./ Bate, bate. Viaţa nu mai deschide”).

* * *

Obsesia cuvântului (rostit-nerostit), mărturisirea faptei, a gestului ca atare, îi stabilim dependenţa în aburii simbolismului târziu, când stoarcerea lui de sensuri au întreprins-o Baudelaire şi Mallarmé. Scopul – pentru a obţine din cuvânt sensuri şi semnificaţii. Acestea, aplicate în practica de zi cu zi, curentă, am zice, au devenit simboluri. Vorba lui Mircea Eliade, suntem înconjuraţi de un camuflaj al cuvintelor. Aşa că îi dau dreptate lui Octavian Doclin care, sub masca metaforei revelatorii Câinii cuvintelor, se exprimă neliniştit, cu insatisfacţie: „Dar câte-ntrebări mai ai de pus vieţii/ şi la câte nedumeriri mai vrei să-ţi răspundă moartea/ ca într-un lagăr eşti în interiorul propriului poem”.

Schimbul de cercuri ale vârstei continuă să-i producă insomnii, stăpânite de poftele neruşinate ale cuvintelor. Frumoase incursiuni în această privinţă realizează Octavian Doclin în poemul Conul de umbră.

Acel fugit irreparabile tempus, pe o canava lirico-epică, amintind de Eminescu, Numai poetul, dar şi de cântecul şoptit al frunzelor în plop îşi acordează trecerea după ce diapazonul lui Doclin a luat-o înaintea secundei. Oricum, nu sub semnul influenţelor îşi declanşează Octavian Doclin arta, ci al impulsurilor interioare de a-şi comunica, în versuri, stările de febrilitate creatoare.

Dedublându-se mereu, ca şi când ar fi într-o arenă cu dresuri de animale, Octavian Doclin nu fraternizează cu sinele lui, crezând şi el ca francezul Philippe Lejeune că este un altul! (Je este un Autre, 1980). Câţiva cercetători de la noi i-au spus unui astfel de gest... autoficţiune). Asta în condiţiile redactării unui jurnal intim (Eugen Simion, Gh. Glodeanu, Al. Cistelecan ş.a.). Doar genul liric este declarat a fi al unui eu categorial!

Iată o mostră de incompatibilitate dintre autor şi confesiunile lui dacă mai este şi poet de reală valoare cum s-a arătat la orizont a fi O. Doclin: „Am ştiut întotdeauna/ că mă voi lepăda de cuvânt/ înainte de a-l fi rostit de trei ori./ Am fost martorul înălţării poemului/ în ochii cititorului./ Astfel am devenit strămoşul propriei mele poeme”.

Până aici, treacă-meargă, chiar dacă poemul se intitulează Sfârşit. Dar de ce ai adăugat, D-le Doclin, trei expozeuri, fără nicio noimă în actul comunicării, deloc artistice: „Mă mulţumesc cu atât. Şi vă mulţumesc/ pentru că m-aţi ascultat./ Până aici”.

Ei, mai fac şi regii câte-o nebunie!

Ce concluzii s-ar putea ataşa la această privire sincopată... din amvonul criticii literare? Decât una de a indica fervoarea cultivată a poetului Octavian Doclin pentru cuvântul lucid din limba română. Restul e tăcere, deoarece pânza catifelată a sensului cuvintelor se stabileşte în funcţie de obiceiurile stilistice ale creatorului – când mărturisite, în plină amiază, când ascunse în tradiţia specializată, când într-o modernitate ajustată de către unii comisari ai mişcărilor literare.

Eu stau liniştit în privinţa circulaţiei modelelor literare, venite dinspre Apus, atâta timp cât ştiu că filtrul lor este întâi la Timişoara şi coborând spre Reşiţa, întâlnesc şi o revistă, intitulată, cum altfel? Pentru discuţia noastră, Reflex. Iar aci, doi cărturari, statornici în oficiile lor editoriale, se numesc Ada Mirela Cruceanu, profesor anglist şi traducător de marcă, şi Octavian Doclin, poet sever cu toate cuvintele limbii române actuale. Aşa că, adăugând alte cercuri de vârstă la propria-i biografie, va înţelege pe dedesubt (arghezian, adică!) rosturile multiple ale lui... Şi totuşi!

Deocamdată, limba română, preţuită cu o grijă nobilă de Lucian Alexiu, din Timişoara, prin selecţia sobră, şi echilibrată, de ce nu?, îmi dă mie garanţia că vânturile dinspre Apus, ajunse la Reşiţa, vor întâmpina cernerea sau rezistenţa valorilor cultivate într-un areal cu mare disponibilitate şi anvergură naţională.