În noiembrie trecut m-am trezit, printr-un e-mail de la KulturKontaktAustria (KKA), invitat sa scriu un text la liber despre Viena. De fapt, despre experienta mea vieneza. Trecusera cinci ani de când KKA m-a dus cu o bursa de doua luni în capitala habsburgilor. În 2004, aceeasi KKA îmi publicase un volum bilingv, Licht, langsam/Lumina, încet, la Wieser Verlag (Edition Zwei). De traducerea poemelor, selectia si conceptia volumului se ocupase Florica Madritsch Marin. Tot ea ma recomandase, dupa ce citise cu spume Harrum, cartea ratarii, celor de la KKA. La acea data, FMM era premiata de Uniunea Scriitorilor pentru transpunerea, prima oara, a lui Nichita Stanescu în germana. Asta o califica la maximum în ochii mei.

Dupa lansarea cartii, la care participasem cu doua lecturi publice, Andreea Maurer, din partea KKA, mi-a venit cu bursa din mai-iunie 2005. Bursa asta de creatie, prinsa într-un proiect amplu, Writers in Rezidence, a mai fericit, de-a lungul anilor, câtiva scriitori români. Trecusera 15 ani de la caderea dictaturii, cu cenzura ei sinistra cu tot, eram de 15 ani liber sa scriu si sa public, într-o Românie nevindecata de spectre, bolnava înca. Cum e si azi. Da, dar liber sa fac ce vreau cu timpul meu, sa citesc si sa scriu, sa ma plimb de voie, sa ma pierd printr-un mare oras necunoscut, sa uit de mine si de „ai mei\" – am fost abia în 2005 la Viena. M-am bucurat. Putin. Fiindca stiam ca va trebui sa ma întorc. În aceeasi Românie bolnava.

Textul, liber de orice constrângeri tematice, va fi inclus în Antologia Grenzverkher II. Unterwegs, programata sa apara în noiembrie 2010, sub coordonarea lui Brigitte Burgmann. Îl propun aici lectorului ramurifer, pentru încarcatura biografic sentimentala asumata, premeditata. Cu rugamintea de a fi citit, neaparat, prin ochii unui vienez. Altfel, nu cred sa aiba relevanta.

N-am scris un rând, pâna acum, despre Viena. Despre calatoriile mele, prin KKA, la Viena. (Au fost doua.) Ceva ma opreste sa scriu. Nu lenea. Nu trufia. Altceva, un sentiment, cred, des întâlnit prin partile noastre rasaritene: a ezita sa împartasesti cu altul, în public, ceva pretios, intim, foarte personal. Ca sa ramâna numai al tau, intact, unic si misterios. Adica – în fond – inepuizabil. Cât sa-ti ajunga, poate, pentru o viata. Sa-l duci cu tine în mormânt, da. Iar pe piatra de mormânt, ca epitaf, sa se scrie: A spus poezii la Viena…

Atât, si pentru o viata de poet din Balcani, mi se pare destul.

Caci (sa ne prezentam; de fapt, sa ne umflam putin muschii lirici):

Când spun Balcani, spun musai razboi. Asta, în poem. De ce cânta calul la trompeta într-o fântâna seaca din Balcani, veti vedea, daca aveti rabdare, la sfârsitul acestor rânduri. În încercarea de fata, prin Balcani denumesc partea sudica a României, învecinata cu Bulgaria si cu Serbia. La fix 60 km nord de Dunare se afla Osica de Sus, locul meu de nastere. Prin fata casei parintesti trece DN64, drum european din 2007, numit cândva „drumul lui Traian\", una din arterele pe care cohortele romane au invadat Dacia, pe la anul 100 d.H. Drumul acesta leaga, si el, Balcanii de Transilvania, duduind continuu de trafic amestecat, în goana spre muntii Sibiului. Dus-întors, spre Vestul motat si prosper.

Tot mai rar ajung acolo, sa-mi vad parintii si fratele, cateaua Florica cu care ma plimb prin padurea Bercica (scuzati rima), helesteul din gradina, pe malul caruia am crescut. Helesteu cu izvor si nuferi galbeni, acoperit vara de umbra salciilor, frasinilor, salcâmilor, si iarna transformat ad-hoc în patinoar (în copilarie). Din Osica începu calatoria mea la Viena. Nu din noiembrie 2004, când am fost invitat de KKA, sa-mi primesc cartea aparuta la Wieser Verlag. Cu mult, mult înainte. Cartea era superba. La fel, femeia care mi-a iesit cu ea, din biroul ei, înainte, sa mi-o ofere. Am îmbratisat-o toata, cu carte cu tot. Spontan, fara cuvinte.

La Osica, în curtea casei parintesti, pe o banca veche de lemn, sub coroana joasa si bogata a unui gutui batrân, în vara lui 1970 am citit prima oara Poezia austriaca moderna, antologie aparuta atunci, într-o colectie de mare tiraj, la Editura Meridiane. Aveam 17 ani! Si impactul prim cu Rilke, Trakl, Franz Werfel, Celan & CO m-a socat, proiectându-ma pur si simplu, din vacanta mea de vara, în alta lume, fascinanta. O lume al carei duh imperial, aristocratic-decadent, expresionist ca poetica, avea sa ma ia, de-atunci, în posesie. Si sa ma locuiasca discret, nostalgic, (dis)continuu – fara sa ma mai paraseasca cu totul vreodata. Oricâta poezie mare, autentica, am mai citit pe urma. Si am citit ceva.

La nivelul generatiei mele literare, a anilor 80, expresionismul a facut în România „scoala\", mai ales în jurul revistei studentesti Echinox, de la Universitatea din Cluj. Clujul fiind, pentru cine nu stie, „capitala\" Transilvaniei. Este ceva omniprezent, în traditia carturarilor transilvaneni, cultura germana, poezia de limba germana. Marturie sta faptul ca doi dintre cei mai renumiti traducatori în româna ai lui Faust de Goethe sunt clujeni ca formatie: Lucian Blaga si Stefan Augustin Doinas. Concomitent, în competitie deschisa cu miscarea expresionist-echinoxista de la Cluj, un alt puternic curent optzecist, cel al lunedistilor, de la celebrul în epoca Cenaclu de Luni al Universitatii Bucuresti, condus de criticul Nicolae Manolescu, s-a inspirat mai ales din poetica americana, de la Walt Whitman la beatnici. Unii critici ma asimileaza expresionismului transilvanean. Bine fac, dar sa nu exageram. Ma simt rebel, inclasabil, ma rog, outsider – cum li se întâmpla, în viata asta, unora.

Insist, sa ne lamurim. Comentatorii versurilor mele vorbesc despre o anume abisalitate a viziunii, o gravitate a tonului. Se scrie chiar, negru pe alb, ca as fi „profund si original\" (Daniel Cristea-Enache, Adevarul literar si artistic), „unul dintre cei mai profunzi poeti pe care-i avem\" (Ioan Moldovan, Familia) etc. Or, profunditatea – De profundis, a zis parca Novalis – e consacrata drept una dintre caracteristicile cele mai demne de apreciat la poetii din spatiul germanic, romantici sau moderni, cu toate diferentele specifice, individualizante. Îmi asum cu voiosie – eu, balcanicul – o anume influenta a liricii austriece asupra mea, ca poet. Nu poti veni exclusiv din ai tai, din Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi, Bacovia etc., care nici ei n-au aparut din copac, ci – primii trei – dintr-o cultura germana bine asimilata. Nu e cazul meu. Dar ceva-ceva, e.

Daca am în comun cu lirica austriaca moderna abisalitatea, profunditatea, atunci drumul meu spre Viena n-a început nici în 2004, nici în 1970: în copilaria cea mai receptiva. Si vine din metafizica unui anume tip de educatie primara, originara. Sâmbata, parintii mei calatoreau 12 kilometri pe jos, în satul vecin, unde se oficia serviciul divin, în sânul unei comunitati religioase de câteva zeci de familii neoprotestante, într-o mare de confesiune formal ortodoxa. Uneori, vara, la aceste pelerinaje participam si noi, copiii, per pedes apostolorum. Pastrez o amintire calda acelor oameni simpli, blânzi, traitori ai Scripturilor, care ne primeau cu bucurie vadit sincera în casele lor, la masa lor, frânti de oboseala drumului cum eram, ca frati întru Hristos. În timp, mai ales iernile, seara de seara, lectura textelor sacre înainte de culcare, prin vocea parintilor, m-a basculat, din lumina lampii cu gaz, la o evreitate încet-încet dobândita. La o anume seriozitate, gravitate, profunditate. În fond, la pre-sentimentul tragicului. Acel tragic – solemn, bubuitor, si totusi suav, rafinat –, care face lirica de expresie germana, în toata demonia ei, atât de speciala, de valoroasa. Pentru mine, mistic atasanta. Cu un etaj metafizic peste marea si „blestemata\" poezie franceza moderna, a unor Baudelaire, Lautréamont, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval sau Apollinaire.

La scoala, în comunism, nu exista Dumnezeu. Era interzis, abolit. Acasa, evolutionismul însemna curata blasfemie. Asa se naste, între doua autoritati radical antagonice, în mintea unui copil „educat\" în dictatura, gândirea dubla, schizofrenia. Daca asimilezi evreitatea pe nerv mistic, religios, si esti nascut pentru asta, devii bun conducator de poezie, însetat de spiritul ei ca un burete. Receptarea celor mai buni poeti austrieci de la Rilke încoace, pe banca de sub gutui sau pe malul helesteului din gradina, a mers în cazul meu, initial, pâna la identificare. Elegiile Duineze, buna parte din ele, când le-am citit mi se pareau – prin mistica suferintei – scrise de mine. 59 de poeme (antologie din Trakl, tradusa de regretatul Petre Stoica) mi se parea, asa ravasitor cum suna, scrisa de mine. Chiar Todesfuge, al lui Paul Celan, parea scris, în transa, de mine. Poemul acesta uluitor are câteva talmaciri cunoscute la noi. A fost o sansa sa deprind cât-decât germana, prin bursa KKA. Acum pot – daca mi-e permisa aceasta marturisire – sa optez cu dictionarul în mâna pentru o versiune sau alta, dintre cele câteva traduceri. Suna prezumtios, recunosc, dar asta e. Si înca ceva: Eminescu, poetul emblematic al românilor, învatase sa scrie întâi si întâi în germana, studiase în germana, îmi imaginez ca gândea (si) în germana. Am vrut sa învat germana, sa intru, cât-decât, în capul lui Eminescu, în fosa lui lingvistica. Mare brânza, sigur, n-am reusit. Decât sa pregust, de departe, savoarea unei limbi magnifice. Vreau sa spun ca ascultându-i pe vienezi si pe altii vorbind germana –, dupa ce i-am deslusit intensiv sintaxa, fabuloasa anatomie interioara, m-am lasat aspirat în duhul ei viu, sfâsietor de dulce, eufonic. Cum eufonice sunt, în româna, în spiritul lor, paginile lui Eminescu însusi sau Mateiu Caragiale sau, si mai si, vechile epistole pauline traduse de Galaction. Cât despre tragica splendoare din Todesfuge, de care am pomenit, mi se pare insuflata „de sus\". Merita sa recitim iar si iar:

Banca veche, gutuiul batrân din curtea casei parintesti, de mult nu mai sunt. Precis au ajuns lemne de foc. Cartea pe care am citit-o atunci, la 17 ani, s-a ratacit si ea nu stiu pe unde, în atâtea tribulatii domiciliare. Iar cel ce scrie aceste rânduri are de trei ori vârsta adolescentului din 1970! Asa ca a fost o bucurie nesperata sa caut la Viena, pe viu, în mai 2005, urmele expresionistilor dragi mie. Le-am regasit partial, sau nici atât, amestecate ici-colo: într-o expozitie Egon Schiele, la Leopold Museum; în reflexul soarelui vesperal pe roata din Prater (nu râdeti); pe fata cititorului cufundata în ziar pâna la riduri dinaintea unei cafele matinale la Café Hawelka (sau Ritter?); în mersul unui batrân cu baston care urca încet, la 9 si ceva dimineata, pe sub ferestrele casei lui Musil; în fumul tigarii mele, noaptea târziu, la un pahar de vin rosu în Café Ritter (sau Hawelka?); în cuvintele lui Lojze Wieser „esti ca pestele pe uscat\", dupa lectura poemelor la Central Bibliothek Austria; în afisele mari invitând la Livada cu visini de la Burgtheater; în aburii iesind din crupele lucioase, dupa ploaie, ale cailor de trasura lânga Hofburg Museum; în clinchetul tramvaiului pe Ringstrasse, duminica dupa-amiaza, silentios pâna la adormire; în rumoarea librariilor debordând de proaspatul Nobel al controversatei Elfriede Jelinek; în aerul plimbarilor noctambule mai curat prin împrejurimile dulcelui Hundertwaser Village; într-o vioara din Grinzing rasunând chiar sub poza unui Franz Josef mustacios si chelios, cu care seman tot mai mult; pe Mariahilfer, în nurii tigancusii de la care accept sa cumpar niste flori deprimante, dupa ce recunoaste ca e din România; în vocea magnifica a lui Fritz von Friedl, de la Burgtheater, recitându-mi poemele în sala de protocol la Bank Austria Creditanstalt, înaintea unui public ce mi s-a parut frisonat. (Un poem sau doua, scurte, în româna si germana, facute sandvis între reprize muzicale rapide, iarasi poezie, iarasi muzica. Am aplicat reteta în recitalurile mele la Institutul Cultural Român din Viena sau în tara, la Palatul Sutu, din Bucuresti, la Muzeul National al Literaturii Române, la Sighisoara, la Sibiu, la Sighetul Marmatiei…).

Dupa un celebru poem al lui Kavafis, scopul si farmecul calatoriei rezida în calatoria însasi, nu în atingerea tintei. Drumul spre Ithaca si peripetiile drumului, nu Ithaca. Drumul pâna la Viena, nu Viena. Dar daca la capatul drumului te asteapta o doamna cu o carte de versuri, a ta, în mâna? Asa cum îl stim pe Kavafis – mare poet si gay renumit –, ar fi fost în stare, pentru a-si vedea propria carte, sa mearga pe jos, saptamâni în sir, orb si surd la orice tentatie colaterala a drumului – pâna ar fi întâlnit-o pe Annemarie, iesind din biroul ei surâzatoare, sa-l întâmpine, cu volumul în mâna.

Ca autor, veneam la Viena dintr-o parte a lumii marcata profund de recentul razboi balcanic, si asta mi se parea în poezia mea tema de baza. Mi se pare si-acum. Drama, nenorocirea lumii în care traiesc. În ultimul deceniu al secolului trecut, Balcanii au traversat înca o data infernul. Crime inimaginabile, descoperite post bellum, au îngrozit pamântul. Cine sa denunte grozavia, daca nu poetul, oricine ar fi el, rescriind cu slabele sale puteri Todesfuge? Al meu personal Todesfuge se intituleaza Biblia Belgrad eu si moara lui Take. Nu va lasati derutati de titlu, nu e un poem religios. Am citat din el, la începutul eseului. Iata si sfârsitul:

Final deschis: din Gara de Nord ma îmbarc în trenul pentru Viena. E duminica, 1 mai 2005, 17h45. Sarbatoarea Pastelui, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Pe toata Valea Prahovei, prin munti, copaci proaspat înfloriti, dinspre poale, spre culmi, într-o feerie a renasterii, de alb pur si verde crud. De la fereastra trenului vad oameni pe verande, prin curti. Destui, asezati la mese, mâncând si ciocnind pahare. Fericiti, priviti de departe, în lumina blânda a zilei, din ce în ce mai stinsa. Apoi s-a facut noapte. Si s-a facut, fara peripetii, doar cu hurducaturi, dimineata. Dupa 16 ore de mers, când pun piciorul în Viena, ma simt asa: alb pur si verde crud. Numai bun pentru o îmbratisare.

Cersetorul care, în Gara de Nord, înainte de plecarea trenului, se târâse contorsionat pe culoarul vagonului, de la compartiment la compartiment, ca ajuns la capat sa se ridice si sa plece nici macar sfidator, pe picioarele lui, îmi iesise cu totul din minte.