Pomada episcopală

În 16 septembrie, anul 1916, protopopul Şteţcu din Mittelstadt i-a trimis episcopului locului, unul Şteiner, o scrisoare. Episcopul din Ujgorod a citit-o. I-a spus scribului: „Pune-o la sesizări, Adolf”, l-a privit din scaunul episcopal adânc, moale, chinuitor la cioantele spatelui din cauza moliciunii de sub şezut şi de la spate. „E trimisă de Şteţcu din Mittelstadt, las-o să doarmă vreun an, să vedem ce se mai întâmplă la ei”, a încheiat episcopul Şteiner.

Preotul Şteţcu sesiza marele număr de trupe de miliţieni apărute în zonă. Săpau tranşee de parcă se pregăteau de vreo luptă. În Berlebaş tranşeele se lărgiseră. Preceptorul imperiului nu mai era la post. Poşta, care funcţiona în întregul imperiu ca un ceas deşteptător pe care-l reglai şi te trezea cum primea comanda, era cu obloanele trase.

„Sunt tranşee pe dealuri şi în munţii din împrejurimi, domnule episcop Şteiner, de parcă au cotropit culmile din jurul oraşului. Pe Valea Peştilor ori pe Valea Rea seamănă cu liniile unui front. Miliţiile astea şi-au făcut un punct de comandă pe Vârful Igniş. Orăşenii l-au botezat ‘La Comandă’ şi aşa-l ştie tot Mittelstadt-ul. Aşa-i va rămâne numele. Domnule episcop Şteiner, pe văile astea circulă zvonul despre un drum apărut peste noapte. E pietruit. I se spune ‘drumul războiului’, aşa cum la o potecă şerpuitoare către Creasta Cocoşului i se zice ‘drumul de tren’. Credincioşii noştri ne spun la spovedanii că toate s-au pregătit pentru transportul tunurilor uşoare de munte. La aşa ceva e bun Gutinul, domnule episcop Şteiner. Şcoala noastră confesională a fost devastată. Şcoala care s-a susţinut cu multă jertfă în Mittelstadt din partea întregii comunităţi reformate şi catolice. Învăţătorul de acolo s-a dus cu trupele de miliţie. A mai învăţat copiii o vreme până a dispărut. De atunci, domnule episcop Şteiner, zvonul a prins a circula că vine şi începe un război. Şcoala din lemn s-a devastat, nu mai poate fi adusă în ordine, nu s-au mai respectat nici regulile şcolii confesionale şi nici cerinţele legilor din imperiu. Băncile din clase au ajuns în strada şcolii. Trupele de miliţie au luat cu forţa furajele animalelor de la mină şi de la cetăţeni. Nimeni nu li s-a pus împotrivă. La noi în cimitir s-a adus un mort în uniformă militară. Într-un sicriu din lemn de brad. Era un mort de intestine sosit de la un spital din munte. L-a adus o bătrânică, una Estera Şteiner, care ţine o cabana în Pasul Gutâi. O nemţoaică ori austriacă, domnule episcop Şteiner. Mortul de intestine era născut în Szeged, slujitor în armata austro-ungară. L-am îngropat în cimitirul nostru. Am scris pe cruce ‘paisprezece septembrie, una mie nouă sute şaisprezece. Dudaş, miliţian în armata austro-ungară’. Timpul trece repede în Mittelstadt, domnule episcop Şteiner. Ce-a fost am văzut, ce urmează vom vedea.

(Protopop Şteţcu)”

2.

În 18 septembrie, anul 1916, Estera Şteiner din Mittelstadt intra în biroul episcopului Şteiner din Ujgorod. Avea pomada pentru masaj într-un săculeţ lângă plantele de ceaiuri. Venea în Palatul episcopal de pe deal o dată pe an. Domnul episcop bolea în fiecare toamnă, din cauza cioantelor de la crucile spatelui. „Să vină Estera Şteiner din Mittelstadt”, zicea episcopul către scrib. „Trimite-i vorbă că am nevoie de pomada ei”, mai zicea acela. Estera Şteiner era în tren din 16 septembrie. Făcea două zile pe drumul de tren care lega Mittelstadt-ul de Ujgorod. În timp ce-i pipăia crucile spatelui, Estera Şteiner vorbea. Bietul episcop sufla greu, se întorcea pe burtă şi mai greu. Pomada aceea o făceau Esterele familiei Şteiner din anul 1746, când curtea de la Viena terminase de construit drumul de piatră care pornea de la mina din Mittelstadt, prin Pasul Gutâi până la Sighet, peste podul de pe Tisa la Rahiv şi mai departe, până la Ujgorod. Pomadă din plantele de pe Creasta Cocoşului. Toată puterea muntelui se aduna în strohul plantelor. Până la pomadă mai treceau prin procesul amestecului cu mierea de albine din stupii Şteinerilor. Doi stupi ţineau în curtea cabanei Şteinerii din Pasul Gutâi.

Din sala de appel, bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, vedea platoul minei Jyzsa Béla. Era o dimineaţă rece, ca oricare dimineaţă de toamnă în Mittelstadt. Bătrânul Şteiner se uita la turnul Puţului Kuemberg, după appel trecea pe la grajdurile pentru cai. Cu ei făcea transportul pe orizontală, pe galeriile de la orizonturi şi pe galeria principală a minei Jyzsa Béla din Mittelstadt. Din cauza cailor se angajase bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, de zece ani, întotdeauna, de zece ani, la mină. De-aia venea în sala de appel de pe platoul din spatele sucursalei imperial-miniere cu sediul central la Kosice ori Coaşa, cum i se zicea în oraş. „Din cauza transportului hipo am ajuns, şi nu-mi pare rău”, şoptea Şteiner. Cunoştea caii şi caii îl cunoşteau. Vorbea cu ei, vorbea în limba lor, se-nţelegea mai bine decât cu minerii. La sfârşit de septembrie primea înştiinţare de la văru-său, episcopul Şteiner din Ujgorod. Seara o întreba pe Estera fiică-sa şi pe Estera nevastă-sa dacă mai este pomadă de-a episcopului. Era. O trimitea în primii ani pe nevastă la episcopia Ujgorodului. Apoi pe fată. Pe amândouă le chema Estera, ca să nu le-ncurce numele. Pentru episcopul Şteiner, Estera era una. Pentru minerul Şteiner, stăpânul cailor de la mină, Estere erau două. „Tot un drac”, zicea episcopul Şteiner către scrib. „Pomada e la fel, şi asta-i important”.

După trei zile se tomneau crucile spatelui pentru anul următor.

După ce trecea pe la cai, minerul Şteiner ajungea la carbidărie, îşi încărca lămpile cu carbid. Lua şi de rezervă, ca să nu rămână pe-ntuneric în galeriile minei. Caii duceau vagoneţii goi în fronturile de lucru, minerii le-ncărcau cu minereul din care lucea cuprul, aurul, argintul. Bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, ducea caii care trăgeau vagonetele până la silozuri. De acolo, minereul ajungea la Flotaţia din Mittelstadt, de unde era treaba altora ce se-ntâmpla. Caii lui Şteiner erau locomotivele de făcut transportul. Nu suportau lumina zilei. Şteiner le făcuse ochelari. Caii lui Şteiner erau locomotive de dus.

La Flotaţie erau alte meserii, cu alţi meseriaşi. Cai avea în Mittelstadt numai Şteiner în subordine. La Flotaţie, Şteiner îi cunoştea pe celulari, pe morari, pe filtratori, pe ăia de la antidezrobire. O echipă care lucra împreună câte treizeci de ani. Cea mai unită echipă din Mittelstadt.

„Întotdeauna triizăci de ai”, zicea bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner. „Cea mai pregătită echipă, cea mai unită din istoria timpului mineresc din Mittelstadt”, încheia ziua de lucru bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, luând-o către cabana din Pasul Gutâiului. Pe drum se oprea în cele trei cârciumi care-i ieşeau în cale. Ajungea la cabană, la fiică-sa, la nevastă-sa, mergând parcă pe patru cărări. Se oprea în dreptul şcolii din Mittelstadt. „Cam aici o fo’ prima topitorie”, zicea, „prin anul o mie opt sute optzăci”, mai şoptea intrând în prima lui cârciumă, prima oprire din cele trei ale fiecărei seri.

„Pă lângă Puţu’ Kuemberg iera şi Puţu’ Tătarilor, care l-o adâncit ăia de la Flotaţie când s-o vrut dărâmarea grajdurilor care nu s-o putut face, transportu’ hipo nu se-nlocuieşte cu locomotive mici, carbidăria nu se desfiinţează din cauza lămpilor electrice”, şoptea bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, mustrător, apoi supărat. Grăbea pasul pentru a treia oprire. De dimineaţă avea de trimis fata la Palatul episcopal din Ujgorod. Domnul episcop îşi dorea pomada din plante, „puterea muntelui Gutin, a Crestei Cocoşului, cum alta nu-i în Europa”, încheia bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner.

3.

Băile funcţionau intermitent în oraş. Protopopul din Mittelstadt îşi trata beteşugurile trupului. Vindecau bolile musculare, bolile sistemului nervos, aduceau liniştea în interiorul burţii, chiar dacă ghiorăiau maţele protopopeşti. Pe locul unei foste mine prăbuşite, se construiseră băile cu apă din măruntaiele pământului. În Mittelstadt li se spunea:

„La Borcut”, mai sus către Pasul Gutâi era locul „La Comandă”, apoi cabana bătrânului Şteiner, devenită cârciumă. Opreau autobuze cu trecători dinspre Baia-Mare la Sighet. Bătrânul Şteiner nu se mai oprea la cele trei cârciumi în drumu-i de la mina Jyzsa Béla la cabană. Stătea la tejgheaua lui, la cârciuma lui, la clienţii lui. Făcuse din cabană cârciumă în anul 1933. Nevastă-sa Estera, fiică-sa Estera şi nepoată-sa Estera erau la adunat florile de pe Creasta Cocoşului. „Pomada episcopului” se vindea pentru boleşniţele trecătorilor din autobuze. Era cunoscută. Trecea mai bine decât coniacul ori vodka. Bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, vindea de câte ori soseau autobuzele. Apoi moţăia. În cârciuma lui, Şteiner avea curent electric. Pe locul sălii de appel din spatele fostei succursale a minelor din Coaşa funcţiona Cofetăria Mittelstadt-ului. În faţa ei se construise un soclu, pe care se aşezase figura sculptată a Sfântului Ioan din Nepomuk, patronul minelor. De la statuie mai făceai patru sute de metri până la catedrala din Mittelstadt. Bătrânul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, nu mai avea clienţi decât la autobuzele de ora 18. Moţăia la tejghea. Îl apucase un somn adânc.

4.

„Noi vindem tot ce produc mânurile şi minţile noastre”, zicea nevasta lui Şteiner. „De când n-am mai fo’ fată-fecioară am târguit în oboare, pieţe ori standuri de expunere. Cu fata şi cu nepoata. Apoi fata cu fată-sa şi cu nepoată-sa care iera strănepoată-mea. Ăştia de azi, tinerii, nu-s proşti, adică-s mai deştepţi, nu robotesc pân apă şi pe ger că le-ngheaţă degetele, mânurile, pieile şi sângele şi hainele-ngheţau pă noi, Esterele lu’ Şteiner. Aşa să ţin familiile cu hrană şi-mpreună. Toate umblau cu-ncălţările de gumă căpătate de Şteiner de la mină, că lucra la caii lui, la transportu’ lui hipo. Ni să făcču băşici pă picioare la tăte Esterele. Da’ s-o meritat. Iera nevoie să plecăm de la cabană, din Pasu’ Gutâiului, plecam. Familie de făcut şi de hrănit. ‘Măi, Şteiner’, îi zâcčm, ‘fetele le-am făcut io’. ‘Cu mine’, zîcč Şteiner. ‘Da’ mâncare fac io, tu mânânci. Numa’ ce-apari din drumu-ţi de la trii cârciumi, te-aşezi la masă. Şi bagi. Apoi la somn, Şteiner, Şteiner’. Om bun, o fo’-nconjurat de muiere şi numa’ de fete.”

„Tot ce-am făcut noi doi, io cu Şteiner a meu, o fo’ numa’ ca să putem trăi. Aşč o fo’”, zicea nevasta lui Şteiner, „de la hipo, de la transportul minei Jyzsa Béla veneau banii.”

5.

Estera Şteiner împlinise optzeci şi şapte de ani, fiică-sa făcută din flori adunate de la poalele Crestei Cocoşului era bunică. Avea o altă Estera Şteiner, care avea o fiică Estera, nepoata Esterei şi strănepoata Esterei. Culegea flori, făcea pomada episcopului şi ceaiurile care vindecau slăbiciunile trecătorilor din autobuze, înlocuindu-le cu puterea muntelui.

„Din florile astea ne-am ţânut familia Şteinerilor, din târguiala cu ‘Pomada episcopului’. Luam pomada şi le-o dădeam călătorilor. ‘Din asta n-aţi mai văzut şi n-aţi mai încercat. Vedeţi, cumpăraţi şi-ncercaţi’, le zîcčm.”

„Bătrînul Şteiner, întotdeauna bătrânul Şteiner, moţăia şi dormea tot mai adânc. Întotdeauna moţăia şi dormea tot mai adânc”, zicea Estera Şteiner, nepoata Esterei Şteiner, strănepoata Esterei Şteiner şi fiica mamei Estera Şteiner.

„Plantele le-adunăm de la Izvoru’ Lupului de lângă Vârvu’ Lupului, în apropiere de Jgheabu’ Lupului, c-aşč-i zâce locului aceluia. Tăte produsele Şteinerilor să fac cu mînurile noastre. Şi să vând de către Estera Şteiner. Întotdeauna Estera Şteiner. Între moţăielile şi somnul cel adânc al bătrânului Şteiner, care doarme-n curtea cârciumii, a cabanei, cu crucea la căpătâi. ‘Aci doarme somnu’ lui bătrânu’ Şteiner, întotdeauna bătrânu’ Şteiner, din Mittelstadt’, scrie pă cruce. Şi aşč-i.”

6.

În biroul primarului din Mittelstadt a intrat Estera Şteiner. O chemase primarul din oraş, aşa cum în alte vremuri dădea chemare episcopul Şteiner din Ujgorod către străbunica Estera Şteiner.

„Ţi-am adus pomada, domnu’ primar, şi cutia cu ceaiuri pentru boleşniţe şi beteşuguri”, salutase Estera Şteiner.

„Hai, unge-mă la crucile spatelui, doamnă Estera”, răspunsese primarul, bucuros.

„Să iei dimineaţa şi ceaiu’ de ochiu’-boului, care-i planta asta”, continuase Estera Şteiner. „Şi să uiţi că ţi-o căzut ochiu’ şi falca, astea ţi să trag de la perfuziile din spitalu’ de la Baia-Mare. Dimineaţa, bei o cană de ceai. Şi lucrurile trupului să tomnesc. Mâine vin să văd cum îţi merge”, i-a spus Estera Şteiner primarului din Mittelstadt.

7.

Primarul Bărbuş din oraş: „Am băut ceaiu’ Esterei Şteiner. Când am intrat în curte, vedeam ca prin ceaţă. Asta se-ntâmpla cu ambii ochi. Separat cu stângu’ vedeam bine, cu dreptu’ la fel, da’ cu-amîndoi, ceaţă-n jur. Vedeam un deal, un mormânt de episcop pe care scria ‘Şteiner’ lângă un mormânt de soldat pe care era scris ‘Dudaş’. Bâiguieli ale minţii mele după atacul acela cerebral. Am stat la o nuntă-n soare, fără pălărie, două ceasuri, dimineaţa aveam ochiu’ stâng şi obrazu’ stâng căzute.

Am stat optusprezece zile cu perfuzii în spital până m-am pus pe picioare.

Când am intrat în curtea casei, după ce-am băut ceaiul Esterei Şteiner, parcă mi se limpezise privirea. Am adormit ca şi cum eram ciupăit pe vremea copilăriei de către bunică-mea.

Dimineaţa am aşteptat-o pe Estera Şteiner la primărie. Obrazu’ stâng şi ochiu’ stâng erau la locul lor.”

„Ţi-am spus că-s perfuziile, domnu’ primar. De-acuma uită-le şi bč ceaiu’ ăsta, care are-n iel tătă puterea Munţilor Gutâi, a Crestei Cocoşului. O să-l bei în fiecare dimineaţă, fără miere de stup, mierea strică luată cu ceaiu’, pomada face bine-mpreună cu mierea, să nu le uiţi pe-astea şi-o să-ţi fie bine”, a mai spus Estera Şteiner, văzându-şi de drum.

S-a întors de la uşă, l-a privit pe Bărbuş în ochi, l-a întrebat: „Ai văzut ceaţa, dealu’ Ujgorodului şi cele două morminte, al episcopului şi-a lu’ Dudaş. Să le uiţi. Acelea vin în mintea ta din pomada asta episcopală, direct înspre minte. Uită-le şi n-o să mai apară, domnu’ primar Bărbuş”, mai zise Estera Şteiner, ieşind pe uşa biroului, coborând treptele primăriei din Mittelstadt şi îndreptându-se către piaţa din oraş. Avea de făcut cumpărături pentru cârciuma din Pasul Gutâi unde opreau autobuzele către Sighet ori către Baia-Mare.

„Aşč-i. Nu-i rău şi nu-i bine. Aşč-i în Mittelstadt”, şoptea de una singură Estera Şteiner, trecând podul de peste râul Săsar, gata să intre în Piaţa de alimente din oraş. În spatele ei, în parcul dintre cofetărie şi catedrală, soarele bătea cu putere pe statuia Sfântului din Nepomuk.

„Ce să cate mormîntu’ lu’ Dudaş în Ujgorod? Iel îi aci-n Mittelstadt, la odihna din cimitir”, mai şoptise Estera Şteiner, intrigată.

În Mittelstadt trăiau de-a valma: nemţi, maghiari, ucraineni, slovaci, polonezi şi români. „Aşč iera de când îi lumea”, mai spunea Estera Şteiner, începând târguiala cu ţăranii din Piaţa de alimente a Mittelstadt-ului.

Era 9 martie, anul 2021. Dimineaţa.

8.

Povestea străbunicii Şteiner, scrisă de mâna iei într-un caiet cu coperte albe, despre cum s-o dus bărbatu-său, Şteiner Thomas, şi altu’ nu-i!

Cu mineru’ Şteiner o fo’ aşč: l-am luat după ce-am rămas gravidă pe lângă cabana lui. Şi după ce m-am dus pe jos, pe serpentinele din Pasu’ Gutâiului, până-n Mara la baba Pălăguţa, care ştič descânta şi-l ştič lega de orice muiere. M-o costat o jurincă, aşč mi-o zâs baba. „Treaba a fi ca şi făcută după ce văd jurinca.”

Pălăguţa iera una subţirică, sta răzămată în poarta casei în fiecare zâ. Câte cinci ceasuri. Pîn’ la amiază. Pe garduri îşi punč: ţoluri şi trăişti, gube şi gatii. De-acolo îi începea uliţa. Că avč uliţă baba Pălagă.

Acolo m-am dus trimeasă de oareşcineva din Mittelstadt, care i-o spus mamii: „Asinio, las-o pe Estera să meargă la baba Pălagă, cum ai fo’ şi tu când cu Iacubici, şi s-or tomni treburile. Că-i borţoasă, Asinio, şi are burta ascuţită cum ai fo’ şi tu cu Estera, a fi fată şi fetele-s greu de ţânut la casă, aşč c-aveţi nevoie de Şteiner, şi pântru Şteiner ai nevoie de baba Pălagă din Mara.”

„Nu stă locului baba aia”, mi-o zâs mama Asinia Iocubici, c-aşč o chema după bărbat. Arăta spre burta mea şi-şi smulgea părul, zicând:

„Văzut-aţi aşa ceva oareundeva? Spuneţi drept că nu!”, se mai văita baba Pălăguţa. Parcă iera o zvârlugă când o prins a cânta pe uliţa ei şi apoi în casă.

Iera pîn iunie, de noaptea de Sînziene, că ne-o prins acolo dimineaţa. Baba s-o apucat a mă juca „Lupu şi oaia”. Ič iera lupu’ şi io ieram oaia, şi cânta şi se văita ca un lup blând cătră o oaie spăriată. „Daaa… gură proastă-i mumă-sa,/ Că n-o vrut să sie-a ta!/ La, lui, la, la, la, la, la!”, zâcč. „Ai, gură proastă-i tată-său,/ Că n-o vrut să sie-al tău!” Şi iară-i da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!” Şi tăt aşč zâcč baba Pălăguţa. Până m-o spăriet. „Da’ băgate-ar în copârşeu,/ Ai, în copârşeu de-oglindă,/ Când ţi-a si lumea mai mândră,/ În copârşeu de oiagă,/ Când ţi-a si lumea mai dragă!” Şi iară-i da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!” Şi-apoi m-o spăriet tare când o zâs: „Da’-ţi doresc până la moarte/ Un căruţ cu două roate,/ La, lui, la, la, la, la, la!” Că-mi iera drag de Şteiner. Am tăcut din gură, că mama m-o strâns de mână de-am gândit că mă-nvineţesc pân’ la inimă.

„Nu te spărič, fato, c-aşč o fo’ şi cu Iocubici, tată-tu.” Şi alte câte-o mai zâs,

Şi iară îi da cu: „La, lui, la, la, la, la, la!” în vreme ce pe şporiu, într-o oală verde cu smalţ, fierbč o apă care bolborosč.

Pân-o zâs că treaba-i gata făcută. Aşč o şi fo’. Păste un an o legănam pe Estera mică în cabana lu’ Şteiner. Baba Pălagă din Mara i-o adus în fiece săptămână lapte de bivoliţă şi o dată lapte de măgăriţă, când o prins fata a tuşi scârâit de-am crezut şi io şi Şteiner c-o s-o pierdem. Da’ o scăpat cu lapte de măgăriţă de tusea aia.

Şteiner mergč la treabă. Cu caii de la mina Iozsa Bela. Vinč pă serpentine pân’ la cabană. Oprč la crâşme. Intra şi se culca. O apărut nepoate şi strănepoate, tăte făcute din flori. C-aşč o prins a fi tradiţia Şteinerilor. Şi baba Pălăguţa n-o mai vrut să tomnească lucrurile. Până Şteiner s-o umflat la burtă într-o noapte. De câteva luni umbla cu bicicleta. Aşč o fo’. L-o dus la corhaz, că iera bai cu inima. I-o făcut o injecţie de s-o dezumflat şi i-o pus un stent la motor.

După aia n-o mai fo’ Şteiner cum o fo’-nainte. La deal împingč bicicleta şi obosč. N-o mai fo’ Şteiner. O prins a umbla cu Golovacs. O prins a-mi spune: „Estera, îi gata, Estera!” Da’ vezi că n-o fo’ cum o vrut iel. O mai tras patru ai lungi. O prins a adormi la masă. O prins a să-ntinde în pat şi a să trezi de dimineaţă. Pân’ l-o luat Golovacs, care lucra la antidezrobire la Flotaţie, şi l-o dus la Baziaş la hodină. În staţiunea aia la care mi-o zis doftoru’ că nu-i iera potrivită. „Doamnă Estera Şteiner, trebuia să mă-ntrebi. Acuma-i târzâu”, hăpt aşč o zâs doftoru’. Hăpt aşč o şi fo’.

Că Şteiner nu s-o mai trezât din somn într-o dimineaţă. Dormč în patu’ cu spătar de scândură vopsită verde de la Cabana lu’ Şteiner, ajunsă cârciuma lu’ Şteiner. Cu strănepoată-sa Estera. Care l-o văzut că nu să dăşteaptă şi sărč pe iel şi păste iel. Da’ degeaba. Şteiner iera plecat prin alte părţi.

L-am adus pe preotul din Mittelstadt, pe fecioru’ lu’ Şteţcu, care-o sfinţât locu’ de mormânt în lateral de cabană, ca să nu spăriem clienţii care vinču cu autobuzele la crâşma lu’ Şteiner, la cabana lu’ Şteiner.

Toate Esterele lu’ Şteiner o fo’ prezente lângă piatra de marmură neagră pe care scrič „Şteiner”. Acolo l-o pus şi-acolo doarme. Egzact cum o zâs baba Pălăguţa din Mara. Care nu mai ie pe uliţa iei şi nu ştie cum i-o fo’ copârşeu’ bărbatului Şteiner. Ori poate-o ştiut de la-nceput.

Aşč o fo’. Şi nu cum se zâce-n Mittelstadt. Lume o vinit pân pădurile astea la înmormântarea lu’ Şteiner. Că iera tăt un copac şi-un miner rezemat cu capu’ de trunchi.