Titlul noului roman al Aurei Christi (Casa din întuneric, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008) este o figură complexă şi echivocă, la limita dintre metaforă, alegorie, simbol, are sens şi rost ontologic şi etic-religios. Casa din întuneric e casa răului, cum spune bătrânul Grig întâmpinând moartea. Explicit, citim despre casa fiinţei întunecate. Undeva dăm peste precizarea despre casa întunecată a familiei Ruda. Dar toate casele şi familiile trăiesc aici în întunericul din care aproape nimeni nu iese. Realitatea cosmică apare şi ea ca o casă. Descoperim „Cerul văzut ca o casă a fiinţei.” (420). Expresia casa fiinţei, a lui M. Heidegger (nenumit într-un roman cu multe referinţe filosofice şi literare), este deturnată atât în favoarea, cât mai ales împotriva limbajului.

Spaţiul narativ apare foarte strâns. Cu excepţia spaţiului larg interior, al memoriei, romanul se derulează obiectiv în Mogoşoaia, nu departe de pomenitul palat al lui C. Brâncoveanu, despre care aflăm că e asemănător cu cel de la Potlogi. Posibilă autoreferenţialitate la numele real al romancierei? N-ar fi singura în acest roman care teoretizează raporturile biografiei cu romanescul, prin personaje care scriu eseuri, scrisori, dar şi, propriu-zis, roman. Citim undeva aici că şaptezeci la sută imaginarul e real, cele două neputând să fie altfel decât amestecate, impure.

Perspectiva narativă pare dublă, ea fiind, de fapt, holistică. Perspectiva urmată sau urmărită e de a şti totul despre lumea care apare în roman. Naratorul extradiegetic uzează cu uşurinţă – ca mulţi romancieri mai mult sau mai puţin realişti sau irealişti contemporani – de procedeul vetust şi rezistent de tip demiurgic, al omniscienţei. Observăm că naratorul violează mai pregnant conştiinţa unor personaje cu pondere narativă ca tânărul Matei sau bunicul său Grig, dar şi a altora marginale ca mama celui dintâi, Riri, ori bătrâna mamă a unui universitar, Victoria Ruda. Dar şi a altora, procedeul fiind generalizat. Şi pentru ca omniscienţa să ajungă profundă, naraţiunea se mută pe multe pagini (243-288, 331-380) în mintea tinerei Erika, transcrisă într-o imensă epistolă netrimisă. Procedeul există de la Bunavestire încoace la N. Breban (în a cărui şcoală a romanului Aura Christi se înscrie într-un mod ambiţios şi personal), aici finalul fiind identic, în stilul numit de romancierul citat „gâfâit”. La alte semne comune, acum, celor doi scriitori, am să revin, când voi formula şi o judecată asupra rostului lor intertextualist.

Romanul se reţine, între altele, prin personajele sale, construite simetric, în cupluri mentale. Matei Naidin, urmărit mai ales de pe la 18 ani, un „Adonis modern”, are sensibilitatea excesivă a mamei lui, Riri. Naratorul impersonal trimite cititorul la adolescenţii „avizi de putere” şi precizează că Matei este prins în „jocurile puterii”, evident nietzscheene şi brebaniene. Adolescentul întârziat, mult timp inapt de dialog, vorbeşte lucrurilor. Prin Semion Ruda (nume ce conotează prea transparent ideea de înrudire, de legătură profundă şi complexă), cercetător şi universitar celebru, Matei învaţă să se exprime. Renunţă la Facultatea de Litere din Cluj (secţia franceză), când află că-l ajutase tatăl său, şi absolvă Filosofia. Aspiră, mai presus de orice, la autocunoaştere. Prin mentorul Ruda, descoperă fiinţa, povestea, scrisul. La scris îl îndeamnă şi Grig, care îi predă lecţia – creştin-dostoievskiană – a suferinţei transformatoare. Matei scrie două-trei luni, sfătuit de Ruda să privească în abisul eului. Poetica fundamentală a scrisului apare, iată, fundamentată în paradigma Breban. Matei ascunde, cum aflăm, o lume de abis şi zenit. O lume întreagă, prin urmare. Ruda îl „încarcă de poveri”. E, va să zică, un maestru aspru, dar şi, ori tocmai de aceea, înţelegător. Tânărul caută „drumul spre fiinţă”, pătrunde în „subteranele fiinţei” şi constată „iureşul tembel al existenţei vii”. Nu înţelege rostul bolii şi al morţii, dar vrea să înţeleagă suferinţa.

Egocentric, dedat şi autoerotismului, Matei devine obsedat de existenţa unor (i)realităţi cu sensuri multiple şi obscure, indescifrabile. Tânărul se apropie de secrete inexplicabile. Aici ar fi fascinaţia pentru Blaga, nenumit în roman, recunoscut de Breban. Chiar şi amestecul vârstelor există la Breban, omul şi la nu puţine dintre personajele romanelor lui. Adolescentul întârziat Matei se crede mai bătrân decât bunicul lui, Grig, cel care se stinge vizibil şi se crede neştiutor, încrezător doar în ubicuitatea sufletului.

Matei e un cititor împătimit, ca mai toate prezenţele importante din roman. Referinţele sale sunt Dostoievski (Fraţii Karamazov, Omul din subterană), Thomas Mann cu Iosif şi fraţii săi, Biblia, Rilke, dar e fascinat şi de Schopenhauer, socotit opusul său.

La sfârşitul romanului, Matei pleacă cu maestrul Ruda în Grecia, unde moartea apare ca o lumină orbitoare, iar realitatea ca un fum. Casa întunecată a fiinţei nu e moartea, ci realitatea ca irealitate sau ca materialitate precară, consumată.

Erika (numele ei de familie este Preda, aflăm târziu, la p. 381, un adevărat, să spun aşa, tic narativ la N. Breban), e absolventă a Facultăţii de psihologie, unde predă Semion Ruda. (Psihologia abisală trebuia introdusă şi motivată în roman.) Numită vedenia, arătania sau vrăjitoarea, ea asociază paradoxal, abisal, moartea cu primăvara. Are ochi negri, calzi, vicleni, cunoaşte adânc limbajul trupurilor şi preia statutul de narator reflector în dimensiunea erotică a romanului.

Erika relatează şi (se) dezvăluie direct. A fost violată la 13 ani de nişte amici adolescenţi, dar violul, dezvăluit acum pe cât îi e posibil, a rămas ascuns de tatăl său, un carierist privit de fiică asemenea unui monstru. Sensul cunoaşterii abisale apare contrar ascunderii, rămâne dezvăluitor până la abjecţia pură. Existenţa se ascunde singură, nu în acest fel se cuvine urmată. Erika mărturiseşte frica de cuvinte, viaţă, sine. Tânăra, revoltată pe părinţi şi pe Dumnezeu, are coşmaruri şi îşi construieşte lumea ei. Dacă Matei e apropiat de bunicul Grig, ea o admiră pe bunica Ludmila. Se apropie de psihologul ei, Gabriel Finckental, care o împacă cu propriul său trup, numind-o „frumoasă şi inteligentă”. Devine narcisistă, depăşind ura de sine. Se numeşte pe ea „o lipicioasă” şi se prezintă ca o „târfă” provenind dintr-o familie înstărită. E liberă şi totodată libertină. Ar putea „spune da vieţii” în totul, ca Nietzsche. E prietenă cu Lealia Păduraru „pitica”, şi ea o fiică de bani-gata, ducând o viaţă dezmăţată, de prostituată şi lesbiană. Şi Lealia este „creatoare”, tot ce atinge ea prinde viaţă. Diferită apare o colegă de şcoală a Erikăi, care a murit de leucemie detestând „murdăriile suferinţei”. Pentru ea, suferinţa nu a fost o şcoală.

Semion Ruda îi devine Erikăi Preda profesor la facultatea de psihologie. Tânăra foarte înaltă (aflăm că măsoară 1, 78 m) e şi foarte adâncită în existenţă. Are şi fobia ratării. Se crede contradictorie şi extremistă, ca şi Matei. În afara faptului că-i scrie lui Matei lunga epistolă neexpediată, ajunge redactor la un ziar studenţesc. Face însemnări „gâfâite”. Semion Ruda, de care e magnetizată („suntem suflete-pereche”) o iniţiază în amor, libaţii, lecturi din Fr. Nietzsche, Dostoievski, Rilke, Goethe, Ahmatova, Ţvetaeva, Hölderlin, Arghezi, Bacovia, N. Stănescu. Avea ea însăşi înclinaţii artistice şi filosofice. E melomană (îi place mai ales Brahms), dar şi cititoare pătimaşă. Citează din poetul Iosif Brodski, reîntărind tema forţei abisale: „Să căutăm puterile obscure/Şi ceilalţi ne vor iubi”. Citeşte poezia lui Emily Dickinson, dar şi filozofie. Şi l-a apropiat pe „iubitul Schopenhauer” (336), pe care l-a descoperit singură.