Boala există în La Lilieci (apărută integral la Ed. ART, 2009) pentru că durerea este admisă ca ceva obişnuit la om. Cumplite sunt tifosul şi holera, când morţii din Bulzeşti (dar şi câte unul viu, care se întâmplă să scape) sunt aruncaţi într-o groapă comună la Murgaşi. Sunt şi zile grele în viaţă, de care omul nu ştie cum să scape. Sunt zile din astea cu boli ca uitarea. Dă să vorbească serios şi cel care nu mai poate vorbi din pricina îmbolnăvirii minţii. Între „de-ale bătrâneţii”, se arată demenţa: la 80 de ani, la el acasă, omul crede că e plecat în alt sat. Riţa Fănăchioaia, bolnavă de pelagră prin 1935, crede că tatăl ei mai trăieşte şi-i duce de mâncare. O bunică a scriitorului are mania de a spăla totul. Seder vorbeşte „palarizări”: el ştie
că-l ia escadronul de la Bălceşti, şi nevasta nu e gata cu coptul pâinii. Escadronul trecuse prin sat acum 60 de ani. Un nărod şi împălişat (saşiu) taie porcii cu securea şi, atunci când loveşte, priveşte în ochii speriaţi ai stăpânului porcului. „Năvligă” de Cazacu, la băutură şi ceartă, se ia singur la palme. Unul are „boala” de a-şi distruge lucrurile, apoi cumpără altele din târgul Bălceştiului şi aşa le are mereu noi. Iată că-şi permite… Altul nu se-nsoară, ca să nu fie comandat de o muiere, totuşi lumea-l ajută să aibă unde locui, ce să îmbrace şi mănânce. Ioana lui Mărăcine are mâinile paralizate şi spală cu picioarele. Cere ajutor celor cinci fete care trăiesc bine la Craiova. Răspunsul lor: „ai lua banii degeaba”. Tot degeaba le dă în judecată. Îi paralizează şi picioarele şi se gândeşte să-şi dea foc, dar îi e teamă de pedeapsa de la judecata de apoi. Ajunge la azil, unde îşi întâlneşte bărbatul, dar nici acum nu-şi vorbesc, continuă să rămână certaţi şi mor cam în acelaşi timp. Lia lui Gânju, paralizată şi ea, este acoperită cu o foaie de plastic, în timp ce se văruieşte casa. O femeie îşi întinde mâna paralizată peste bărbatul ei, care n-o mai ţine în pat, temându-se să nu-i ia şi lui puterea. „Leliţa” are mâncărimi şi se muşcă pe ea însăşi.

Câte unul vine-n vizită şi „doarme-n ciomag”. Ori doarme lângă boii care dorm şi ei, şi nu mai ajung unde plecaseră din noapte. Florea lui Ghiţă adoarme împreună cu caii, în căruţa scoasă din curte pentru a merge-n târg la Bălceşti. Dormind, lui Trică îi intră un şarpe pe gură. La fel păţeşte Stanciu D. Ion, numai că lui îi iese şarpele în armată, atunci când, într-o barcă, îi vine rău de Dunăre. Venind de pe front, pe vagonul trenului şi nu înlăuntrul lui, Marin al lui Mugurel se loveşte de un pod, rupându-şi pielea capului. Se reface prin operaţie, uimit că, scăpat cu viaţă din război, era să moară pe timp de pace.

O femeie doarme îmbrăcată şi încălţată şi se laudă că n-a tuşit niciodată. Mărineaţă vrea să fie auzit de lume cum
„se-ncinge” nevasta lui bolnavă şi frumoasă. Finul Corniţă din Nătărăi cere naşului, un cizmar, să-i repare pe gratis încălţările familiei şi se supără că nu e servit repede. Biblioteca unor săteni este alcătuită numai din chitanţele de fonceri neplătite, strânse în ideea că şi ele înseamnă ceva. Colae se-ntoarce de la Dobreţ la Bulzeşti, noaptea, prin pădure, cuprins de frică şi se rătăceşte. El crede că vede civilizaţia oraşului, iar nevasta, când ajunge acasă, crede că văzuse raiul… în cimitir.

Cota (impozitul) şi gripa sunt două boli egal de grave. Ameliorarea sau vindecarea, când şi cât sunt posibile, se fac cu mijloacele aflate la îndemână. Reumatismul iese din trupul supt de lipitori. Sunt cazuri în care se vede că metoda de lucru şi-o face omul. Unul scoate măselele (rele şi bune) ca pe cuie. Altul, în timp ce extrage dinţii, îşi înţeapă pacientul cu acul în şezut. Nea Trică înţelege că boala nu mai e nimic, dacă-i afli leacul. Pe-a lui, el o tratează bând gaz, trimis de o fiică de la Ploieşti. Şi Floarea face frecţie cu gaz, ciupeşte muşchii şi vindecă, astfel, chiar dureri mari. Pe Moşul, Gheorghe Ionescu, fostul notar şi logofăt, care scria ca şi cum ar picta, slăbit la 88 de ani de mâini şi picioare, îl freacă Ionică tot cu gaz.

Bolile mai speciale se numesc noadă scrântită, brâncă, vintre, soare sec şi se tratează cu descântece, fug alungate de vorbele ajutate de te miri ce forme materiale.

Într-un fel sau altul, lumea oltenească există într-o ordine vrăjită. „Toate au dichisul lor şi descântecul lor.” Descântec şi nu cântec, clar sau îngânat, de aceea e nepotrivit să vorbim şi despre rapsodic, şi despre parodic. O descântare învălmăşită, iată ce face faţa vie, vie şi când e moartă, a acestei lumi. Pentru că baba Niţu nu deosebeşte între descântecul de aplecatelea şi cel de scârbeală, i se cere să le spună pe amândouă în acelaşi timp, iar „organismul şi-l ia pe-l care-i trebuie”. Viaţa se extrage din izvor vrăjit. Lipsa apei activează un rit. Îmbrăcaţi în ierburi (boji), în frunte cu Stanca nebuna, mai mulţi cheamă ploaia pe timp de secetă. Descântecele se fac la fântână, apa e şi leac. Se descântă de câte şi mai câte, de voie şi de nevoie, de însurătoare, dar şi de gâlci sau pentru dezumflatul piciorului (de pârpor).

Fac bine descântecele de răsturnatul rânzei, de junghi, de bube (boala lui Iov), cel prin frecarea unor pietre roşii în strachina cu apă. Dina lui Bocşaru e una care freacă bine pietrele roşii. O vrăjitoare rea este Ioncica lui Moise. Ea încalecă goală un sul în noaptea Sfântului Gheorghe şi face vrăji ca să ia laptele vacilor. Pe Ioncica vrea să o vadă aşa cum a făcut-o maică-sa Mitru, şi ea îl face să urineze lapte, dezlegându-l de vrajă doar când bărbatul promite să n-o mai pândească. Nu-i de glumit cu farmecele. De bine şi de rău este vraja cu înfiptul cuţitului în pământ, ca să moară femeia care ia bărbatul alteia sau să revină el acasă. Moşoaica pune cuţitul (vrajă de moarte) fără rezultat, pentru prima oară, unuia de care nu se putuse atinge glonţul în război.

Funcţionează aici un blestem legat strâns de sfinţenie. Omul ajunge blestemat cu ce are el mai sfânt, scump şi dorit, ca sufletul, inima şi ochii. Nea Miai, căsătorit de mai multe ori, blestemat de Băla, capătă o boală de piele numită blândă. El se tot scarpină, iar Rina lui Nină se miră cum, având el blândă, e muşcat de un câine, care era şi el blând. Vorbele o încurcă tot atât cât o descurcă.

Roncioaia descânta doar la cunoscuţi. Nevastă de opincar, rămâne săracă, pentru că fiul îi ia banii ca să-şi ridice casă pe pământul nevestei. Roncioaia e luată-n râs de A lui Didu pentru că era convinsă că toţi îi vor răul şi o fură. Cismăroaia descântă cel mai bine „de vivor”. Alte descântece: „de fofoloance, de pârţuică,/ De gâţe, de cleştile capului, de râgnă, de vânt, de/ Ales untul, de dânsele, de răsturnarea făcăturilor/ De spălarea urii, de-a aduce ţaica pe sus./ Şi, bineînţeles, de zgaibă.” Metoda: „Vorbea, vorbea, cu nişte vorbe/ De nu le-nţelegeai, vorbea, / Până se plictisea boala. Doamne iartă-mă, / Şi fugea.”

Ion, negustor la Ploieşti, fuge de femei şi Riţa lui Columbeanu vrea să-i dezlege farmecul, făcut de una care nu-i plăcuse. Ion o ia de nevastă pe Mariţa din Gaia, săracă, nu de nivelul lui de negustor. Vraja nici nu apropie, nici nu desparte averile. Mitra lui Tudoran e „şopâneaţă”, vorbeşte fără să ştie ce spune şi îl „trage” (fricţionează!) pe Florea lui Ghiţă atât de tare, încât era să-l omoare cu zile. Amândoi trec drept, el, un nărod, şi ea, o neisprăvită. Ţoţuleasa ştie multe leacuri. Printre ele sunt alimentele aşezate calde pe locurile dureroase sau seva din numeroase plante, cum ar fi untul pământului, bună la reumatism. Pe asta, bătrâna Anica o caută zadarnic, până cade lată în câmp. Bătrâna se vede scoasă „din gura iadului”, adusă acasă de o femeie tânără, care râde pentru că descoperă „Ce anevoie e să ţii şi-o muiere” (în spate).

Există şi false vrăji, dacă vor fi fiind vreunele adevărate. O soră a scriitorului, Lisăndria, e bolnavă de nălucă, de sperietură, iar meteahna e alungată de Gogoşica. Surorii Mărioara i se taie aţa limbii, ca să poată vorbi. Copilului bolnav i se pune pe cap, după facerea mămăligii, ceaunul cald îndesat cu cârpe. Tot cam pe acolo se află scosul cerii din urechi cu fusul. Sau spusa cuiva, în care vorba creştină e rostită cu limbă de păgân, că, dacă cineva poartă cămaşă lungă, îi spune „curul bogdaproste”. Satul e stăpânit de credinţe păgâne. Că, în definitiv, ce mare filozofie ar putea fi?, omul moare când i se termină zilele. Că boala începută sâmbăta n-are leac. Că, dacă vinul de „grijanie”, dat de preot, stă spre vârful lingurii, moartea e sigură. Că grijania face bine omului care moare împăcat, după ce-şi mai vede ultima dată „strânsura”. Credinţa în noroc şi în vrajă asigură optimismul vital al femeii prin care existenţa nu-şi astupă izvorul. Floarea lui Cazacu descântă şi păstrează vechile obiceiuri ca „să aibă şi copiii ei noroc”.

Oltenii se-mpacă bine cu bolile, pe care le au într-un fel de proprietate, de la nume până la simptome şi tratament. Bolile lor sunt pe cât de comune, pe atât de exotice. O boală devine la ei aproape orice gândesc şi fac. Numai pe boli n-au ei nicio boală. Chiar viaţa e la ei o boală cu leac, altfel spus cu noroc, primită-n dar şi consumată într-un fel anume de dăruire. Istoria, ideologia comunistă, sunt bolile lor străine, aduse ca
să-i contamineze de pe o lumea ca nelumea. Până nu demult, satul îşi procurase leacurile şi îşi născuse lecuitorii. Vrăjile cresc înfruntarea dintre bune şi rele, conducând totul spre împăcare, chiar şi spre împăcare în păcate. Simulacrul descântecului e dovada că realitatea nu rezistă decât în stare vrăjită.