Un dialog relaxat despre o temă încordată, în care am încercat să fiu un prilejuitor prietenesc atât pentru mine însumi, în curiozitatea de a înţelege personalitatea şi arta lui Marian Zidaru, cât şi pentru cititori şi viitorii cercetători. Am profitat de disponibilitatea sa de a-şi exprima demersul artistic şi părerea despre realităţile contemporane şi situaţia artistului, mai ales a sculptorului, în România zilelor noastre. Sper ca amănuntele pe care le-am aflat prin dialogul cu artistul, în sala de expoziţie, care l-a avut curator pe Erwin Kessler, să fie folositoare.

– Domnule Marian Zidaru, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat această ispitire la dialog. M-am lăsat influenţat de măreţia expoziţiei dumneavoastră şi am considerat de bun augur (pentru noi, dar şi pentru cei din viitor, să marcăm această primă expoziţie la Galeria Nicodim) să îndrăznesc peste măsură. Aş vrea să-mi vorbiţi despre expoziţia Inferno 2.0/ Summa Dantesca, desfăşurată la Bucureşti, în perioada 6 Mai-10 Iunie 2023, şi despre Infernul descoperit cu ajutorul lui Dante, într-o nouă traducere a lui Cristian Bădiliţă.

– Infernul ca parte din Divina Comedie a fost sursa de inspiraţie pentru aceste desene de mari dimensiuni. Unele sunt narative, altele sunt simbolice, m-am referit strict la Divina Comedie, într-o viziune proprie. Chiar aici suntem lângă Chinul lui Vanni Fucci. Atârnat cu capul în jos, înconjurat de şerpi, doi demoni muşcă din el. Ceea ce ne-am aştepta să găsim în infern. Însă abordarea acestor teme este făcută puţin ironic tocmai ca să nu creez un Infern înspăimântător. Pentru că, aşa cum îl vede Dante, Infernul nu pare chiar aşa înfricoşător. Sunt momente de un comic al situaţiei, momente în care victimele îşi asumă vinovăţia de pe pământ şi acceptă pedeapsa pentru care au ajuns în această stare. Ori, lucrul ăsta pare să amelioreze întunericul iadului. Faptul că este un loc plin de vinovaţi, acolo nu există nevinovaţi. Dacă ar exista nevinovaţi ar fi dramatic. Atât timp cât Iadul este populat cu oameni vinovaţi mi se pare normal ca existenţa acestui spaţiu să fie coerentă.

– Să continuăm călătoria în Infern, cu desenul dedicat spintecaţilor...

– Iadul spintecaţilor este o zonă în care personajele aflate acolo sunt tăiate pe piept, capul tăiat în două. Un alt personaj merge în mână cu capul… Sunt lucruri pe care le vedem în producţia hollywoodiană. În filmele cu zombi, în filmele cu tot felul de criminali, inspirate din acest iad. Dacă nu cumva, Dante a creat acest iad ca o operă literară, deci nu este o imagine inspirată, a dezvoltat viziunea Sfântului Pavel.

Groapa delapidatorilor, un lucru de mare actualitate, care este strict legat de România, „grădina Maicii Domnului”, că veni vorba… Aici am făcut un bazin, un creuzet plin de foc în care sunt înghesuite foarte multe cranii. Apropo, toate personajele din Infern le-am figurat ca pe nişte cranii, mai ales în acest desen, pentru că ele definesc omul mort, mort din toate punctele de vedere, nici măcar privirea nu mai este vie în acest întuneric. Iar în partea de jos, am asociat desenul în cărbune pe hârtie Letea, cu o pictură în ulei pe pânză care reprezintă Iadul îngheţat. Aici sunt cranii cu câteva elemente scurse, ca şi cum ar fi nişte ţurţuri reprezentând capetele blocate în cuburi de gheaţă. Frigul îngheţul este un element regăsit în Infern. Deci, nu numai foc şi smoală este acolo. (…) Acesta este cel de-al nouălea nivel, cel mai adânc şi cel mai dureros Iad. Aici se află şi Lucifer, care este reprezentat cu trei capete, fiecare cap ţine în dinţi un personaj, ca simbol al trădării universale. Aceste personaje sunt Cassius, Brutus şi Iuda.

Iuda este reprezentat cu capul în gura unui cap al lui Lucifer, iar cele două personaje sunt cu capul în jos. (…)

– Despre desenul care urmează, Iadul desfrânaţilor, vreau să-mi vorbiţi în mod deosebit…

– Desenul a reprezentat deliciul expoziţiei, toţi vizitatorii l-au apreciat. E vorba despre Iadul desfrânaţilor. O reprezentare simbolică, două picioare desfăcute, o desfrânată, Curva Babilonului şi toate celelalte. Pe unul dintre picioarele desfrânate este un demon, iar dedesubt este Barca lui Caron, care duce sufletele morţilor în tărâmul întunericului, traversând râul Acheron.

– Să trecem la sculptură, o componentă cu care vă însoţiţi desenele încă din anii 1980, în realizarea expoziţiilor-instalaţii.

– Dacă desenele sunt reprezentări directe ale Divinei Comedii, secţiunea Infernul, sculptura este o reprezentare personală a unor simboluri însoţitoare Infernului. (…) Aici suntem în faţa Lupei capitolina hrănindu-i pe Romulus şi Remus. Lupa capitolina este un buştean orizontal din care ies mai multe furtunuri, ca element al hrănirii. Furtunurile ies din nişte tumuli care fac trimitere la sânii de hrănire, iar cele două capete sunt negre, sunt carbonizate, semn că este vorba despre o hrănire ideologică, otrăvitoare. Nu este o hrănire binefăcătoare. Aici ar intra manipularea media, manipularea politică asupra maselor, otrăvirea sufletelor…

– Adică, un surogat de mamă…

– Exact, o pseudo-mamă. Şi chipurile celor două personaje sunt infernale. (…) Ochii sunt holbaţi de disperare… (…)

– Un alt desen care a interesat în mod deosebit anumiţi privitori şi critici de artă este cel al lui Malacoda.

– Ceata lui Malacoda, un demon şef cu coadă lungă. Coada rea, de fapt, înseamnă Malacoda, care este urmat de drăcuşori mai mici, pe care regăsim litera Z a „glorioasei armate sovietice”.

– Păi nu sovietice, putiniste…

– Putinisto-sovietice, pentru că el se mărturiseşte ca provenind din Stalin. Demonii sunt plutitori, orizontali, cu limbile scoase. Limbile linguşirii.

– Văd şi o reprezentare a Judecăţii de Apoi realizată dintr-o serie de ţepe, la care ştiu că lucraţi în atelier, anul acesta.

– Judecata de Apoi am văzut-o ca pe o suită de şaizeci şi şase de ţepe, făcând trimitere la Vlad Ţepeş, bineînţeles, ca un pedepsitor.

– Dar de ce şaizeci şi şase?

– Fiindcă atâtea au încăput. (Râde). Am avut rastelul de metal, cu şaizeci şi şase de spaţii. Deci, douăzeci şi două pe fiecare element. Sunt trei elemente, deci, sunt şaizeci şi şase de ţepe. Aceste ţepe au notate pe ele cele douăzeci şi patru de păcate înscrise în cele douăzeci şi patru de vămi: judecarea, erezia, simonia, zgârcenia, idolatria... etc. Toate aceste păcate le-am scris în română, latină şi italiană, ca limbi străvechi ale Europei creştine.

– O altă metaforă puternică, atât vizual, cât şi auditiv, este Balena roz, un mare cilindru din lemn brăzdat în răspăr de lovituri dese de topor, din care răzbat, cu ajutorul unui dispozitiv audio-vizual, strigătele repetitive ale unui bebeluş care îşi cheamă mama.

– Acesta este elementul pozitiv din expoziţie. Se numeşte Chitul lui Noe sau Balena roz. Face trimitere la Corabia lui Noe care a traversat Infernul potopului fără să se atingă răul de el. În acest caz, în interior este chipul unui copil care îşi strigă mama şi care este protejat de această balenă. Balena care l-a înghiţit pe Iona, tot ca protecţie, ca să nu se înece în valuri. (…) Acum trăim un Infern ideologic, (…) dar se spune că următoarea pedepsire va fi prin foc. Şi, atunci, balena aceasta este o ocrotire pentru pruncul din interior, pentru sufletul pur.

– În continuarea periplului nostru prin expoziţie, aş vrea să-mi vorbiţi şi despre fundalul sonor cu care completaţi în chip misterios călătoria prin Infern.

– Coloana sonoră este o colaborare cu Călin Ţopa, un tânăr de treizeci de ani, în jur de treizeci de ani, care a creat mai multe coloane sonore pentru Teatrul Naţional din Bucureşti, acum are o colaborare la Londra, şi cu care am încercat să ilustrăm spaţiul acesta, să-i dăm puţină atmosferă. Pentru că mie, personal, nu îmi place să intru într-o sală şi să fie o muţenie, o surzenie, să nu se audă niciun zgomot, îţi ţiuie urechile. Un spaţiu de expoziţie este ceva viu şi atunci trebuie să-i dai viaţă şi prin sonoritate. Dacă obiectele au viaţa lor şi comunică, liniştea din sală este deranjantă.

– Suntem în preajma Tronului, o lucrare mai veche care readuce în discuţie metafora focului cu polisemantismul său. Este un semn al slavei şi, totodată, al judecăţii divine, în scrierile sfinte, în iconografia creştină şi în lucrările dumneavoastră inspirate de acestea.

– Tronul judecăţii, o incintă, roşie în interior, neagră pe dinafară. În incintă este figurată litera Tau din repetarea cuvântului foc, ca semn al lui Dumnezeu. Şi focul acesta este al pedepsirii, focul care, aşa cum e figurat pe Voroneţ, curge din tronul lui Dumnezeu. (…) Asta e interesant, pedeapsa vine totuşi de la Dumnezeu. Focul care ajunge în Iad este rezultatul mâniei lui Dumnezeu.

– O altă lucrare deosebită, care a stârnit o serie întreagă de interpretări, de la cele hazlii la cele macabre, este Ţeapa.

– Este o figurare ad litteram a unei ţepe. O ţeapă verticală susţinută de trei cabluri în formă de X, în jurul căreia am înfăşurat o pânză albă. (…) Ţeapa este unealta pedepsirii, care, conform teoriei lui Vlad Ţepeş, străpunge trupul păcătos despicând organele din interior şi astfel survine moartea, ca finalitate a pedepsei.

– Văd o reluare a unei teme mai vechi, de această dată sub forma unui morman de capete de păsări funebre, păsări sacrificate.

– Este ultima lucrare, începută astă-vară şi continuată la gura sobei, în timpul iernii. (…) Sunt păsările-victimă, aşezate în stive, precum morţii din timpul unui război. Gloria unui război este, de fapt, grămada de cadavre. Şi am figurat aceşti morţi prin capete. Un soldat moare pe câmpul de luptă pentru că îl atinge glonţul. Paradoxul este că soldaţii celor două armate care se confruntă nu au nimic unii cu alţii. Soldaţii nu se cunosc, nu se urăsc, trag cu glonţul.

Este monumentul victimei tâmpe, victimei oarbe, care nu participă afectiv la conflict.

– Sunt victimele sistemului care i-a pus în situaţia asta.

– Normal, nu este vorba de păsări aici, ci de noi, oamenii, care suntem siliţi, suntem trimişi să ne luptăm, să ne urâm cu persoane cu care nu avem vreo legătură. Ce ură există între un militar care nu vrea să se ducă pe front şi celălalt militar, care nici el nu a vrut să meargă pe front? Dar, totuşi, trag unii în alţii. Absurd. Această situaţie idioată creează mormane de cadavre.

– După părerea dumneavoastră, cum s-ar putea rezolva această situaţie?

– Există o rezolvare de factură mistică şi una de factură socială. Dacă oamenii nu se înţeleg prin Duhul Sfatului… Dacă acest Duh al lui Dumnezeu ar funcţiona şi ar fi pus la locul care i se cuvine, între oameni nu ar mai exista războaie. Pentru că oamenii, prin sfat, prin înţelegere ar ajunge la un rezultat. Dar pentru că există Duhuri ale răzbunării, ale urii, care nu sunt Duhuri ale lui Dumnezeu, se nasc războaie. Este scris negru pe alb despre aceste şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, dar nimeni nu le ia în seamă, consideră răzbunarea ca o virtute şi se ajunge la război. Când vorbim de dinte pentru dinte ce înseamnă? Răzbunare, Război, Moarte. Dar când spunem întoarce şi obrazul celălalt? Înseamnă că unul cedează şi se evită astfel un război. Bine, şi întoarcerea obrazului celălalt trebuie făcută cu măsură.

– Pe acelaşi perete cu mormanul de păsări sacrificate, în stânga sa, văd o reluare a temei canalelor de la Veneţia, de această dată funebră, în care introduceţi tema ortodoxă a vămilor.

– O temă pe care am adaptat-o acestei expoziţii şi grămezii de păsări. Canale la Veneţia face trimitere la podurile şi canalele din acest oraş, dar şi la traseul pe care cortegiul funerar îl parcurge de la casa mortului şi până la biserică. Pe acest parcurs sunt cinci sau şapte opriri, ele se numesc poduri. Moment în care se aruncă cu bani sau cu bomboane, ca un gest simbolic de plată, cu care mortul să-şi achite, vămilor, trecerile peste pod. În această perioadă, mortul trece în revistă toată viaţa pe care a trăit-o pe pământ, cu bune şi cu rele. De aceea, canalul are scris pe el: Întuneric, Apă, Lumină, Foc. Toate momentele prin care a trecut această barcă plină de ceva, ca reprezentare a sufletului mortului, care cară în spinare toate faptele existenţei sale. De regulă, fapte mai rele, poveri, pentru că faptele bune sunt aripi care îl ridică la cer. Pe când faptele rele sunt greutăţi, grămezi de pietre care îl apasă.

– Am ajuns la ultima lucrare pe care ne-am propus să o discutăm, cea care rezumă Infernul. În prima prezentare a lucrării, pentru substanţa audio-video, aţi colaborat cu Regina Ionescu, iar acum, cu Călin Ţopa.

– Ăsta e Infernul, atât la propriu, cât şi la figurat. E un tub roşu, orizontal, care are o imagine video în partea de intrare. Dante intră în Iad printr-o pădure plină de stânci şi de copaci, şi, în partea cealaltă, când iese, vede picioarele lui Lucifer, care, în cazul de faţă, sunt două picioare de păpuşi. Pentru că Lucifer este un pseudo-copil. Îngerii sunt copii cu sufletul pur. Lucifer este un copil căzut, un copil ne-copil. Dar de ce este Infernul orizontal, pentru că mulţi m-au întrebat?

În primul rând, pentru că Dante traversează pământul, ori traversarea, de oriunde ai merge, este tot orizontală. Bine, sunt momente când trece peste dealuri şi munţi.