A mai citi acum cărţi despre terorismul comunist al anilor ’50, când o mulţime de oameni au îndurat cu stoicism moartea, schingiuirile şi dezonoarea satrapilor torţionari postbelici, este un act de pietate şi responsabilitate în faţa Istoriei, de demnitate şi conştiinţă, fără de care ar însemna să ne renegăm trecutul, adormindu-l pentru totdeauna.

În cartea Să trăiască partizanii până vin americanii, realizată de Liana Petrescu, în colaborare cu Romulus Rusan şi Virginia Ion (editată de Fundaţia Academiei Civice, 2008), se povesteşte cu patos emoţional viaţa unei femei, maramureşeancă şi a familiei ei de ţărani, Aristina Pop-Săileanu, trecută prin lupta de rezistenţă, în faţa ororilor comuniste sovieto-române, începute după alegerile falsificate din noiembrie 1946, dar mai cu seamă din 1948, când aşa-zisul guvern de democraţie populară şi-a activat Securitatea împotriva celor ce se manifestau, într-un fel sau altul, împotriva comunismului, ideologie adusă de armata sovietică în ţările sud-est-europene imediat după război, când au şi început acţiunile sistemului concentraţionar.

Este vorba de o carte de istorie orală, dar şi documentară, de un dramatism înfricoşător, dar şi elogiator, despre lupta partizanilor din Munţii Maramureşului, respectiv a grupului Pop-Oniga, cu trăiri şi evenimente poate incredibile pentru noi cei de azi.

Cum a reuşit, aşadar, acea fată – Aristina – de 18 ani, un caracter robust „... să se facă iubită într-o lume a urii, a luptei de clasă? (subl. ns.) Secretul este numai al Aristinei Pop şi constă, fără îndoială, din ştiinţa înnăscută de a rămâne normală într-o lume a anormalităţii“ – ne asigură scriitorul Romulus Rusan în Prefaţa cărţii (p.9).

Luptătoare în munţi din 1949 şi până în 1953, când a fost racolată de organele de securitate, unde grupul menţionat s-a luptat cu Securitatea, Aristina a trăit momente, zile şi nopţi, în care putea să-şi piardă viaţa într-o clipă fatidică. Una din aceasta, notează ea, se petrecea în 1951, într-un loc împădurit, ştiut numai de mama sa, când îşi ducea îmbrăcămintea la spălat, şi când, descoperindu-l, securiştii au luat şi îmbrăcămintea şi pe mama sa, pe aceasta ducând-o la Tribunalul din Cluj, unde, înainte de a intra în sala de judecată, un ofiţer superior de armată i-a spus: „Nu recunoaşte nimic“ iar femeia a prins curaj şi a spus: „Nu cunosc aceste lucruri, pentru că la noi este alt port, iar acele lucruri nu sunt ca cele din satul nostru...“(a rămas, însă, sub urmărire şi chemată de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara) la Miliţie, împreună cu surorile ei.

Au urmat arestarea Aristinei, condamnarea la 20 de ani muncă silnică şi, apoi, deportarea în Bărăgan, într-un sat de lângă Feteşti (august 1952) a familiei, în timp ce acasă, în Maramureş, „... nu vă spun ce persecuţie a început asupra rudelor: cumnaţii tatălui meu, fraţii, toţi bătuţi, arestaţi (...) Comuna (Lăpuş – n.ns.) a fost, pur şi simplu maltratată de Securitate“ (p.36); iar tată-său scrisese înainte de deportare pe o scândură: „Dumnezeu să binecuvânteze casa noastră“.

În penitenciar s-a îmbolnăvit de plămâni şi a stat suferindă, ca şi alţi deţinuţi, multă vreme, până ce un doctor s-a milostivit şi a insistat la conducerea închisorii să fie internată la spitalul Văcăreşti „unde era o aripă rezervată deţinuţilor politici“ – mărturiseşte acum Aristina.

Însănătoşindu-se, cât de cât, a trebuit să suporte mai departe (până în 1964) regimul de penitenciar: „În ajutor mi-a venit şi Biblia, spune ea, pe care o ascundeam sub saltea celor care au găsit-o şi au luat-o. Nu ştiu cum au aflat de ea... Probabil că şi printre noi era una care ajunsese, pentru cine ştie ce reală ori iluzorie recompensă, sau poate să fi fost o persoană introdusă chiar de ei...“

Trecută printr-un „ocean de suferinţă şi viaţă“ (p. 123), Aristina, aflată acum la vârsta înţelepciunii, a dragostei pentru omul-om, ne priveşte pe toţi – cunoscuţi-necunoscuţi - dar mai ales generaţiile mai tinere, cu îndemnul şi încrederea în viitorul naţiei şi al lumii întregi de a nu mai avea parte să treacă prin „purgatoriul“ pe care l-a traversat Domnia Sa.