Seara mă aşez în faţa viselor mele

Ca în faţa unui ecran.

Ştiu că ele abia aşteaptă să-adorm

Pentru a-şi începe emisiunea omagială

Că am mai împlinit o zi.

Programul este deschis de un cor de sirene

(Răguşite încă de pe când îi cântau lui Ulise),

Care încearcă să mă convingă

Să trec la mahomedanism.

Sau se arată câteva aspecte filmate

Din ce era să gândesc

Şi n-am mai apucat,

Din ce era să fac eu împreună cu soarele.

Urmează apoi

Cele mai mari fapte măreţe

Cele mai bune timbre,

Cei mai buni cai verzi pe pereţi,

Cele mai bune suflete –

Dar poţi să le ţii minte pe toate?

Am şi un taraf

Pe care-l pun să-mi cânte isprăvile

Din gură şi la instrumente:

Vioară, ţambal, clanţă la uşă,

solz de peşte, solz de şarpe,

Solz de crocodil.

Se luminează de ziuă, desigur,

I-auzi cântă cocoşii-n bibliotecă,

Ograda mea verticală.

Ţăran care-n fiecare dimineaţă

Trebuie să-şi hrănească orătăniile,

Voi merge să arunc cărţilor mele

Grăunţe de cafea.

Mă uit atent la ele

Şi le număr de vreo câteva ori,

Într-o noapte-am visat

Că-mi fugiseră toate,

Nu rămăseseră decât cotoarele

Aşezate la locul lor atât de exact

Că un an nici n-am băgat de seamă

Le mângâi uşor titluri

Potrivindu-mi, ciudat, sucurile gastrice,

Parcă-aş merge la un ospăţ.

Astăzi, de pildă,

Am chef de îndopatul Homer.

Citesc, citesc

Şi când mi-arunc ochii pe fereastră;

Observ cu uimire

Că şi găinile cele adevărate, lângă zidul casei,

Simt nevoia, din când în când,

Să mănânce coji de ouă.