Postume
de Marin Sorescu
Scară la cer Un fir de păianjen Atârnă de tavan, Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ Cum se lasă tot mai jos. Mi se trimite și Scara la cer zic, Mi se aruncă de sus!
Deși am slăbit îngrozitor de mult, Sunt doar fantoma celui ce am fost. Mă gândesc că trupul meu Este totuși prea greu Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte, Pâș! Pâș!
Rugăciune Doamne, O să mă sui pe un scaun, Întind, iată, și obrazul celălalt.
Dă-mi una tare, cu forță Să mă dezechilibrez definitiv, Să mă duc prin univers, învârtindu-mă. Ca o planetă nouă a durerii, Sfârâind prin eter tăciune.
Nu mă lăsa să mă pătimesc, Adu-mi alinarea încruntării Și a mâniei Tale grozave În marea bunătate a Ta.
Stropul de esență divină Se va vedea poate de jos Luminând, emanând fericire. *** Mi-am amintit Toți câinii noștri Când să moară De bătrânețe. Stăteau ascunși sub magazie, Pe sub pătul. Le duceai mâncare, apă, Deschideau încet pleoapele, Se uitau, înălțau ochii Și spre tine Și-i închideau la loc, Nu mai puteau să dea Din coadă, Să-ți mulțumească.
Cumplită e intrarea asta La strungă Și pentru om și pentru animal.
Povară O carte mică, N-am luat cu mine Decât o carte subțire, Așa ca o frunză. Așa ca o viață de om. M-am gândit c-o să mă doară spinarea, C-o să mă doară numele Care-o va căra.
|