Kirillovnele

(O frânturã din copilãria mea timpurie, în oraºul Tarusa)

Dupã versurile Marinei Þvetaieva tãlmãcite de Aurel Covaci ºi Ion Covaci, în culegerea Poezii, cu o prefaþã de A.E. Baconsky (Editura Univers, Bucureºti, 1970), a fost publicat ºi volumul Prozã, tradus de Janina Ianoºi, prefaþã ºi tabel cronologic de Ion Ianoºi (Editura Minerva, Bucureºti, Biblioteca pentru toþi, 1986).

Acea primã ediþie româneascã a scrierilor în prozã ale Þvetaievei a folosit texte incluse în volumul al doilea din Opere în douã volume (Moscova, „Hudojestvennaia literatura”, 1980), prioritar din secþiunea „Prozã autobiograficã”, suplimentatã cu fragmente dintr-un studiu ºi câteva scrisori ale autoarei. Unele scrieri au fost reproduse în respectiva ediþie ruseascã în mod trunchiat ºi cu titluri modificate.

Aflându-ne în posesia ulterioarelor ediþii ruseºti mai adecvate, inclusiv în privinþa pãrþii lor de prozã, am reluat lucrul în vederea unei ediþii unitare îmbogãþite. Am renunþat la adaosurile – oricum fragmentare – de altã naturã, cu caracter exegetic ori epistolar, în favoarea exclusivã a prozei memorialistice, publicate în anii treizeci ai secolului trecut, din timpul exilului parizian. Am omis rãzleþele texte din anii douãzeci, mai puþin semnificative, pentru a ne concentra asupra principalului rãstimp în care Þvetaieva s-a dedicat prozei.

Dintre textele acestei perioade am renunþat la ampla Povestire despre Sonecika, ultima lucrare în prozã a autoarei, scrisã în anii 1937 ºi 1938, pânã la obþinerea aprobãrii revenirii în Rusia. Acest „cântec de lebãdã”, potrivit formulei sale, reconstituia o altã perioadã din trecutul ei, una de cumplite încercãri (anul rãzboiului civil 1919), luminatã doar de prietenia cu actriþa Sofia Evghenievna Holliday (Sonia, Sonecika) ºi cu alþi actori ai vremii. Prin natura ºi extensiunea sa, aceastã scriere va trebui tradusã ºi editatã de sine stãtãtor.

Am reþinut, în schimb, celelalte scrieri memorialistice ale emigrantei din anii treizeci, completându-le pe cele traduse anterior. Astfel, pe lângã acelea, la rândul lor substanþial îmbunãtãþite, sunt incluse în volumul de faþã Charlottenburg, Mundirul, Cununa de lauri; Casa de pe strãduþa Pimen Bãtrânul; Kirillovnele; Chinezul; Puºkin ºi Pugaciov. Adaosurile aproape dubleazã proza memorialisticã din ediþia anterioarã.

Am folosit pentru ansamblul textelor de faþã douã volume ruseºti, ambele îngrijite de eminenta cercetãtoare ºi editoare a operei Marinei Þvetaieva, Anna Aleksandrovna Saakianþ: Proza (Moscova, „Sovremennik”, 1989) ºi Moscovei, plecãciune (Moscova, „Moskovski’ Raboci’”, 1989), culegerea din urmã rezervând prozei doar o parte a ei.

Dupã o „autobiografie” a Þvetaievei înseºi, intitulatã În loc de Introducere ºi preluatã din volumul Rilke – Þvetaieva – Pasternak Roman epistolar 1926 (traducere din germanã ºi rusã de Janina Ianoºi, adaptarea comentariilor ºi note de Ion Ianoºi, Ideea Europeanã, 2006), am optat pentru ordonarea tematicã a povestirilor propriu-zise în ºase secþiuni (respectând, în limita posibilitãþilor, ºi cronologia): tatãl, Ivan Þvetaiev, ºi muzeul lui (I); mama, Maria Meyn-Þvetaieva, ºi moºtenirea ei muzicalã (II); bunicul prin alianþã Dmitri Ilovaiski, tatãl primei soþii a lui Ivan Þvetaiev (III); personaje, întâmplãri, fantezii din copilãria Marinei (IV); douã episoade din viaþa emigraþiei ei pariziene (V); rememorarea ataºamentului ei faþã de Puºkin, poezia ºi proza acestuia (VI).

Scrierile au fost traduse dupã originalul rusesc – cu excepþia a trei texte scurte despre tatã ºi muzeul lui (I), elaborate în francezã, dar publicate doar în traducere rusã, efectuatã de fiica ei, Ariadna Efron. (Tentativele noastre de a gãsi, la Paris, publicarea în originalul francez au rãmas fãrã rezultat. Se pare cã ele nici n-au fost editate vreodatã în francezã.) N-am putut renunþa la ele din cauza rememorãrii segmentului central din activitatea prodigioasã a tatãlui – drept care am apelat la variantele prezente în toate ediþiile ruseºti.

Oricum, pilonii artistici ai memorialisticii Þvetaievei rãmân scrierile ruseºti, precum Mama ºi muzica, Povestea mamei, Casa de pe strãduþa Pimen Bãtrânul, Kirillovnele, Turnul cu iederã, Dracul, Puºkin al meu, Puºkin ºi Pugaciov.

Marina Þvetaieva se distinge printr-o scriiturã accentuat personalã, nu numai în poezie, dar ºi în prozã. Este vorba de stilistica ei nervoasã, abruptã, sincopatã, chiar ºi ortografic inconfundabilã, cu multiple linii de pauzã ori intercalãri neuzuale de paranteze, exclamaþii ºi altele. Pe cât posibil, asemenea particularitãþi expresive se cuveneau respectate, în mãsura compatibilitãþii lor cu regulile gramaticale româneºti.

Fãrã a voi sã încãrcãm textul cu explicaþii date cititorului nefamiliarizat, mai ales cu detaliile istoriei, traiului ori limbii ruseºti, a trebuit sã oferim note de subsol care sã lãmureascã, pe cât posibil, trimiterile ori sugestiile autoarei. Am respectat aluziile ei ori de câte ori puteau fi descifrate contextual.

Ca ºi în alte traduceri ºi ediþii de-ale noastre – inclusiv în cea de la Editura Ideea Europeanã, în curs de apariþie (Marina Þvetaieva, Prozã, www.ideeaeuropeana.ro) –, am cãutat adecvarea în transliterãri, inclusiv prin înmuierea vocalelor din cuprinsul unor nume, de la Dostoievski pânã la Þvetaieva.

Janina Ianoºi

Ion Ianoºi

Existau ele numai la plural, pentru cã niciodatã nu umblau separat, întotdeauna amândouã, chiar ºi cu o plasã cu fructe de pãdure, tot amândouã veneau, cea mai tânãrã cu cea mai în vârstã – cea olecuþã mai tânãrã cu cea olecuþã mai în vârstã, întrucât ºi vârsta o aveau cumva în comun – vârsta propriului lor nume – între treizeci ºi patruzeci, tot astfel, aceeaºi faþã, bronzatã, chihlimbarie ºi apãrând de sub câte o basma identicã – albã, trasã pânã-n sprâncene – cu margine neagrã, ºi acelaºi ochi colectiv te ardea, plecându-ºi în pãmânt pleoapa groasã, maronie, cu o întreagã mãturã de gene. ªi numele le era acelaºi, colectiv, ºi chiar nu numai numele, dar ºi patronimul: Kirillovnele, iar pe la spate – biciuºtile.

De ce Kirillovnele? Când nici pomenealã nu era de vreun Kirill? ªi cine era acest Kirill, oare cu adevãrat pãrintele lor, ºi de ce avea el – aºa, dintr-o datã, atâtea – treizeci? patruzeci? mai multe? – fete ºi nici un singur fiu? Cãci Hristosul acela roºcat, evident, nu era fiul lui, de vreme ce Kirillovnelor nu le era – frate. Acum aº zice: acel Kirill cu multe fete exista numai ca patronim al fiicelor. Pe atunci însã nu mã împiedecam de un astfel de gând, aºa cum nu stam sã mã întreb de ce vaporul „Ekaterina” se chema… Ekaterina – asta este. Kirillovnele – ºi cu asta basta.

În schimb, sonoritatea tãioasã – „biciuºtile” – care te putea ului prin nepotrivirea cu buna lor cuviinþã ºi cumpãtare – se explica prin sãlciile sub care ºi dincolo de care locuiau ele – ca un cârd de pãsãri cu capetele albe, albe – din cauza basmalelor, pãsãri – din cauza permanentei zicale a dãdacei, atunci când treceam pe acolo: „Uite ºi cuibul lor de nuiele – biciuºti”, – fãrã sã le condamne, ci doar aºa, ca o trecãtoare observaþie în drumul de la vila Pesocianaia spre Tarusa: „Uite cã am trecut ºi de bisericuþã… uite cã se vede ºi fântâna: suntem la jumãtatea drumului… ªi uite ºi cuibul lor…”

Cuibul lor de biciuºti era, de fapt, intrarea în oraºul Tarusa. Ultimul – dupã câte altele? – coborâº, plin de întuneric, dupã atâta luminã (pe datã plin, ºi totodatã verde), neaºteptatã prospeþime – dupã atâta dogoare, dupã uscãciune – umezealã, iar, dupã buturuga despicatã, adânc înfiptã în pãmânt, de parcã crescând din el, peste pârâul rece, negru, zgomotos ºi iute, pe mâna stângã, dincolo de primul desiº de sãlcii, ascuns de sãlcii ºi de bozii – „cuibul lor, al biciuºtilor”. Anume cuib, ºi nu casã, pentru cã, dincolo de toate ierburile acestea, casa era cu desãvârºire de nevãzut, ºi chiar dacã portiþa se întredeschidea rareori, ochiul, cutremurat de toatã aceastã frumuseþe ºi splendoare, în special cea a de pãducelului, nici nu mai observa pe undeva acea straºinã care se zãrea, cenuºie, nu o mai lua în seamã, aºa cum nu-þi mai iei în seamã propriile sprâncene. Despre casa Kirillovnelor nu venea niciodatã vorba, numai despre grãdina lor se vorbea. Grãdina înghiþise casa. Dacã, pe atunci, m-ar fi întrebat pe mine ce fac biciuºtile, aº fi rãspuns fãrã sã stau pe gânduri: „Se plimbã prin grãdinã ºi mãnâncã poame”.

Încã ceva, însã, despre intrare. Era intrarea într-o altã împãrãþie, intrarea însãºi era o altã împãrãþie, ce se întindea de-a lungul întregii uliþe, dacã aceasta se putea numi aºa, dar s-o denumeºti astfel nu se putea, deoarece, pe stânga, în afara împletiturii ei nesfârºire de nuiele, nu mai era nimic, iar pe dreapta – numai brusturi, nisip, acea „Ekaterina”… Nu era propriu-zis o intrare, ci era o trecere: de la noi (o casã singuraticã, într-o naturã singuraticã) – dincolo (spre oameni, – la poºtã, la piaþã, în port, la dugheana lui Natkin, mai târziu – spre bulevardul orãºenesc) –, era un loc median, un interregn, o zonã intermediarã. ªi, brusc, iluminarea: pãi nu-i nici intrare, nici trecere – ieºire este! (Cã doar prima casã – e totdeauna ultima casã!) Ieºire nu numai din oraºul Tarusa, – ci din toate oraºele! Din toate Tarusele, zidurile, strânsorile, din propriul nume, din propria piele – ieºire! Din orice trup – în spaþiu.

Din întreaga Tarusa, mai exact dintre toþi „oaspeþii”, cu alte cuvinte, dintre toate dulciurile, dintre toþi copiii strãini… cea mai dragã îmi era secunda aceasta a coborârii, a intrãrii, a descinderii – în ceaþa râului, verde, rece, erau clipele nesfârºitului gãrduþ împletit din nuiele de salcie ºi pãducel, în spatele cãruia – aºa mi-a rãmas mie în minte – toate fructele se pârguiesc în acelaºi timp, de pildã cãpºunele laolaltã cu scoruºele, în spatele cãruia e totdeauna varã, întreaga varã dintr-o datã, cu tot ce are ea frumos ºi dulce, unde abia apuci sã intri (dar noi nu intram niciodatã!), cã toate-þi cad pe datã în braþe: ºi cãpºuni, ºi viºine, ºi coacãze, dar mai ales bozii!

Uite cã de mere nu-mi aduc aminte. Îmi amintesc numai fructele de pãdure. Da, oricât de straniu ar fi, merele, într-un oraº ca Tarusa, unde în anii îmbelºugaþi – ºi îmbelºugat era fiecare an! – de erau duse la piaþã cu coºurile de rufe ºi nici mãcar porcii nu le mai mâncau – aºadar, mere la Kirillovne nu erau, de vreme ce ele veneau la noi dupã mere, veneau în „bãtrâna noastrã livadã”, lãsatã adicã de noi sã îmbãtrâneascã, ºi neglijatã, cu toate soiurile lor scumpe sãlbãticite, numai pe jumãtate comestibile, bune numai de uscat. Dar, de fapt, nu ele veneau dupã mere, nu ele, cumpãtatele, cu ochii în pãmânt, ci veneau aceia, adicã Maica Domnului cu Hristos roºcatul, slãbãnogul, cu barba datã pe din douã ºi cu ochii – acum le-aº spune: apoºi, îmbrãcat zdrenþãros, ºi desculþ, Hristosul lor, cu Nãscãtoarea lor de Dumnezeu, bãtrânã, cu pielea tãbãcitã, fãrã tenta ei chihlimbarie, ºi, deºi nu zdrenþãroasã, totuºi cam înspãimântãtoare. Atitudinea pãrinþilor faþã de aceºti nepoftiþi era cumva… fatalistã. „Iar a venit Hristos dupã mere…” sau: „Iar umblã primprejur Nãscãtoarea de Dumnezeu cu Hristos…” Ãia nu cereau, ãºtia nu interziceau. Nãscãtoarea ºi Hristos erau un soi de nenorocire casnicã, o pacoste prestabilitã, o ursitã moºtenitã odatã cu casa, pentru cã, în Tarusa, Kirillovnele veniserã înaintea noastrã, înaintea tuturor celorlalþi, poate chiar înaintea tãtarilor, ale cãror gãleþi ruginite (?) le descoperisem noi în pârâu. Era vorba nu de o nãvalã, ci de un bir. Trebuie totuºi adãugat cã atunci când noi, copiii, îi surprindeam asupra faptului, ei, în special Hristos, parcã se fereau totuºi, se îngropau, se retrãgeau dupã un alt mãr, unde Nãscãtoarea umplea deja un sac mare de pânzã. În acele minute ei nu-ºi spuneau nimic unul altuia, ºi nici nouã nici prin gând nu ne trecea sã ne confirmãm prezenþa prin glas; noi convenisem în mod tacit cã ei – nu fac, iar noi – nu vedem, cineva, fie ei, fie noi, sau poate cã ºi ei, ºi noi – nu existam, cã toate astea sunt aºa – ca sã fie…

– Tatã! L-am vãzut pe Hristos!

– Iar au venit?

– Da.

– Eh, Hristos cu ei!...

Despre merele luate, pãrinþii nu întrebau iar noi nu-i anunþam. Uneori îl surprindeam pe roºcovanul Hristos chiar la faþa locului, dormind într-o cãpiþã de fân. Bãtrâna Nãscãtoare de Dumnezeu ºedea alãturi ºi gonea muºtele de pe el. Atunci noi, fãrã nici o vorbã, în vârful degetelor, ridicând din sprâncene ºi arãtându-ne cu ochii una alteia „descoperirea”, ne îndepãrtam, ne duceam în „vãgãuna” noastrã, unde stãteam bãlãngãnindu-ne picioarele ºi privindu-l cu coada ochiului pe cel care tot dormea ºi cea care tot gonea muºtele. Câteodatã dãdaca spunea – nu nouã, ci guvernantei – cã Hristos ãsta e un beþiv amarnic ºi cã din nou l-au adunat din ºanþ, dar de vreme ce noi stãteam permanent în vãgãunã, lucrul acesta nu ne mira, iar cuvântul amarnic îl explica pentru noi pe beþivan, stârnindu-ne în gurã pelinul crud (noi mâncam totul în permanenþã), dupã care ai fi putut bea ºi o vadrã întreagã.

Uneori Hristos cânta, iar Nãscãtoarea de Dumnezeu îi þinea isonul, ºi pe noi nu ne mira câtuºi de puþin cã ea cânta mai mult cu glas bãrbãtesc, iar el – mai degrabã femeiesc, subþire, ºi nu ne mira pentru cã, în primul rând, pe copiii Þvetaiev nu-i mira nimic, iar în al doilea rând, pentru cã ea era întunecatã ºi voinicã, iar el – deschis la culoare ºi slab, aºa cã se potrivea cã fiecare cânta tocmai cu glasul propriu lui, dupã culoare ºi forþã, ca, de pildã, un þânþar ºi un bondar. ªi în vãgãuna noastrã verde pãtrundea din hãþiºul verde, sãlbatic, al merilor un cântec despre mai ºtiu eu ce livezi verzi… Niciodatã nu ne-am pus întrebarea (ºi nici azi nu ºtiu), dacã erau în­tr-adevãr mamã ºi fiu, tot astfel cum niciodatã nu i-am întrebat nu numai pe pãrinþi, dar nici chiar pe dãdacã, de care nu ne temeam, de ce Nãscãtoare de Dumnezeu ºi Hristos, ºi asta nu pentru cã am fi crezut cã ei erau – cei din icoane (aceia-s pe icoane, ºi-n afarã de asta mai erau totuºi – merii…), nu aceia, dar nici nu-aceia. Poate cã înseºi numele ne produceau fiori – cã doar nu oricine se poate chema Nãscãtoare de Dumnezeu ºi Hristos! – ºi noi stabilisem cumva natura lor indubitabilã ºi nejustiþiabilã. Sentimentul nostru de atunci judeca aproximativ aºa: „De vreme ce furã mere, înseamnã cã nu-s chiar cu totul Hristos ºi Nãscãtoarea, dar cum ei sunt totuºi Hristos ºi Nãscãtoarea, înseamnã cã nu chiar furã”. ªi ei nici nu furau – ci luau, ºi de ascuns, acum îmi dau eu seama, se ascundeau nu de noi (copiii sunt ei înºiºi – sãrmani ºi hoþi), ci doar de ochi. Aºa precum fiarele, precum copiii (ºi nu numai copiii ºi fiarele, vã rog sã mã credeþi), care nu suportã sã te uiþi la ei. Într-un cuvânt, aceastã pereche hoinarã nu erau pur ºi simplu – oameni, dar chiar dacã nu erau adevãraþii aceia, erau totuºi cumva – aºiºderea. Trãiau ei (adicã umblau, cãci despre traiul lor nu ºtiam nimic), acest Hristos ºi aceastã Nãscãtoare, izolaþi de toþi ceilalþi, totdeauna împreunã, niciodatã separat, iar eu, privindu-i, mã gândeam deseori: „Mai mult ca sigur, aºa mergea acea Nãscãtoare de Dumnezeu dupã acel Hristos”, – pentru cã ea chiar mergea dupã el, chiar pe urmele lui, rãmânând doar atât în urmã cât sã nu-l calce pe cãlcâiele (desculþe). Umbla, ºi cu trupul ei parcã îl susþinea – el fiind tare slãbit, rãvãºit, de parcã ar fi mers nu încotro ar fi vrut el, ci unde-i voiau picioarele, dar nici picioarele nu ºtiau cu siguranþã, încotro: ba pe un fãgaº, ba peste o piatrã, ba într-un muºuroi, ba fãrã nici o direcþie – pieziº. Aºa-i întâlneai ºi la bazar, ºi pe uliþe, ºi pe câmp printre brusturi, ºi pe malul Okãi… Dar, aºa cum celelalte, surorile, nu veneau niciodatã dupã mere, tot astfel ãºtia, mama ºi fiul, nu aduceau niciodatã fructe de pãdure; nici prin gând nu-þi putea trece cã aºa, dintr-o datã, Hristos ar fi putut aduce – poame. ªi, pe cât de adânc se plecau Kirillovnele când te întâlneau, tot pe atât nu se înclinau niciodatã Nãscãtoarea, ce sã mai vorbim de Hristos – nu doar cu privirea te ocolea, ci cu întreg trupul!

– Doamnã! Kirillovnele au adus fructe de pãdure… Porunciþi sã le luãm?

Stãm în tindã, mama în faþã, noi, din laºitate, ca nu cumva sã ne dãm lãcomia pe faþã (mama ne urmãrea cel mai mult subconºtientul), în spatele ei, întinzându-ne un pic, pe lângã ºoldurile ei, gâturile. Te smulgi, în cele din urmã, din împrãºtierea cãpºunelor, ºi întâlneºti dintr-o datã privirea de biciuºcã abia puþintel ridicatã din pãmânt (eram atât de micuþe!), cu un zâmbet ironic plin de înþelegere. ªi, în timp ce fructele sunt vãrsate din plasã în castron, Kirillovna (care din ele? totuna! una în toate cele treizeci de chipuri, sub toate cele treizeci de basmale!), fãrã sã cape din ochii încã plecaþi spinarea mamei care se îndepãrteazã, calm ºi fãrã grabã, înfundã în gura cea mai apropiatã, mai curajoasã, mai lacomã (cel mai adesea – a mea) fruct dupã fruct, ca în vârtejul unei mlaºtini. De unde ºtia ea oare cã mama nu ne dã voie sã mâncãm înainte de masã, aºa cu grãmada, în general, cu lãcomie? De unde ºtia ea, de unde ºtiam noi – mama nu ne interzicea niciodatã nimic prin viu grai. Numai cu ochii – atât.

Kirillovnele, confirm lucrul acesta cu desfãtare, dintre toþi, pe mine mã iubeau cel mai mult, tocmai pentru lãcomia mea, pentru aspectul meu înfloritor, pentru voinicia mea, – Andriuºa era înalt ºi slab, Asia era micã ºi slabã – mã iubeau tocmai pentru cã o astfel de fatã ºi-ar fi dorit ele, cele fãr-de-copii, una singurã – pentru toþi ceilalþi!

„Iar pe mine biciuºtile mã iubesc mai mult! – cu gândul acesta adormeau eu, vexatã. Pe Asia o iubesc mai mult mama, Augusta Ivanovna, dãdaca (tata, din bunãtate, pe toþi îi iubea «mai mult»), pe mine, în schimb – bunicul2  ºi biciuºtile!” Mi-ar fi fost recunoscãtor venerabilul bãtrân de obârºie balticã pentru o asemenea îngemãnare!

Dintre toate viziunile grãdinii edenice din Tarusa, una este pentru mine – cea mai edenicã – pentru cã – unicã. Biciuºtile ne poftiserã pe noi, cu toatã familia, la cosit ºi, vai, mirare, uimire (mama nu suporta ieºirile în familie, în general nimic la grãmadã, în special când era vorba de copiii ei – în lume), oh, totalã uluire, ne-au luat – ºi pe noi. Evident, la insistenþele tatei.

– Pe asta o s-o apuce greaþa, obiectase mama, peste capul meu vinovat; cu siguranþã o vor zdruncina caii ºi o s-o apuce greaþa. Totdeauna o apucã, peste tot o apucã, nu înþeleg cu cine seamãnã. Pe papaºa (aºa-l numea ea pe „bunicul” acela) nu-l apucã greaþa, pe mine nu mã apucã greaþa, pe tine nu te apucã, nici pe Liora, nici pe Andriuºa, nici pe Asia n-o apucã, ºi pe ea o apucã greaþa numai ce vede roþile.

– Ei bine, o sã-i fie greaþã… se învoieºte tata, o sã-i fie, ºi cu asta basta… (Vãdit, se gândea deja la altceva:) O sã-i fie greaþã – foarte bine. (ªi, dându-ºi seama:) Dar poate cã, la aer curat, nici n-o sã-i fie…

– Ce are aici a face aerul curat? – se enerveazã mama, dinainte iritatã de perspectiva drumului. – Ce-mi e vagonul, ce-mi e cãruþa, ce-mi e barca, ce-mi e landoul, pe arcuri sau fãrã arcuri, pe bac, în ascenseur – tot timpul îi e greaþã, pretutindeni – greaþã, ºi o mai ºi cheamã Marina!

– Când merg pe jos nu m-apucã greaþa – mã bag eu în vorbã timid-vehement, prinzând curaj în prezenþa tatei.

– O s-o aºezãm cu faþa spre cai, o sã luãm ºi lipioare de mentã – o convinge tata – în fine, o rochie de schimb.

– Numai cã eu nu vreau sã stau lângã ea! Nici alãturi, nici vizavi! – se enerveazã Andriuºa, de mult întunecat la faþã. – De fiecare datã mã aºezaþi lângã ea, ºi atunci, în vagon, îþi aduci aminte, mamã, când…

– O sã luãm ºi odicolonul, continuã tata, ºi lângã ea o sã mã aºez – eu. (Te tine te rog numai sã nu te þii – îmi spune mie, confidenþial; te deranjeazã ceva – spune, oprim caii, te dai jos, iei puþin aer. Cã doar nu arde… Dar e într-adevãr ciudat: din ce te apucã tot timpul greaþa? – ªi, împãciuitor: Natura, natura, n-ai ce sã-i faci. Poþi ºi în felul urmãtor: „Tatã, aº vrea sã culeg, uite, macul ãla. Sari cât mai repede din trãsurã ºi fugi cât mai departe – ca sã nu o indispui pe mama!)

Într-un cuvânt, ne-am dus – la îndemânã cu macul acela al meu – ºi am ajuns la locul de coasã al biciuºtilor, departe, dincolo de Tarusa, în niºte lunci inundate de verdeaþã.

– Vai, Marina-malina3 , ce eºti atât de verde la faþã? Te-ai sculat prea devreme, puiºor? N-ai dormit destul, frumoaso? – spun Kirillovnele – înconjurându-mã, împletindu-se în jurul meu, dându-mã din mânã în mânã, ca ºi cum m-ar lua la horã, toate dintr-o datã, ºi dintr-o datã punând stãpânire pe mine, ca pe un soi de comoarã a lor, a biciuºtilor. În raiul acela nu mi-i amintesc pe ai mei – nici pe tata, nici pe mama, nici guvernanta, nici pe dãdacã, nici pe Liora, nici pe Andriuºa, nici pe Asia. Eu eram – a lor. Cu ele adunam ºi împrãºtiam, între ele, care se miºcau, stãteam culcatã, cu ele mã cufundam în adânc ºi apãream din nou la suprafaþã, precum gândãcelul acela din nemuritoarele versuri („în mare grabã!”), cu ele mergeam la izvor, cu ele fãceam focul, cu ele beam ceai dintr-o ceaºcã uriaºã coloratã, ca ºi ele ronþãiam zahãrul, cu ele…

„Marinuºka, frumoaso, rãmâi la noi, o sã fii fata noastrã, ai sã locuieºti cu noi în grãdinã, ai sã cânþi cântecele noastre…” – „Mama n-o sã-mi dea voie.” – „Dar tu ai rãmâne?” Tac. „Ei, sigur cã
n-ai rãmâne – þi-ar fi dor de mãmica. Probabil cã ea ta-are te mai iubeºte.” Eu tac. „Sigur cã nici pe bani nu te-ar da!” – „Dar noi n-o s-o cerem mamei, o luãm noi singure! – spune cea mai tânãrã. – O luãm ºi o-nchidem la noi în grãdinã, ºi nu dãm drumul nimãnui. Aºa o sã ºi trãiascã ea cu noi, dincolo de gard. (În sinea mea începe sã se încingã cumva o nebuneascã, arzãtoare, irealizabilã, deznãdãjduitã nãdejde: ºi dacã s-ar întâmpla chiar aºa?) O sã culegi viºine cu noi împreunã, o sã te numim Maºa…” – spune aceeaºi, cu glas cântãtor. „Nu te teme, turturico, – spune cea mai în vârstã, luând entuziasmul meu drept spaimã. – nu te ia nimeni, ai sã vii tu la noi în vizitã la Tarusa, cu tãticul ºi cu mãmica, sau cu dãdaca, poate – cã doar treceþi pe lângã noi în fiecare duminicã ºi noi ne tot uitãm la voi, voi nu ne vedeþi, dar noi vedem totul, pe toþi… În rochiþa albã de pichet ai sã vii, elegantã, în pantofiorii cu nãsturaºi…” – „Dar noi o sã te îmbrãcãm cu ale noastre! – intrã în vorbã cea neastâmpãratã, cu glas cântãtor; o sã-þi punem o sutãniþã neagrã, cu bãsmãluþa albã, ºi pãrul o sã þi-l lãsãm sã creascã, o sã-l împletim într-o codiþã…” – „Dar ce-o tot sperii, surioarã! Pânã la urmã o sã te creadã! Fiecare cu soarta lui. Oricum o sã fii a noastrã – oaspetele nostru dorit, fata noastrã din gând…”

ªi, îmbrãþiºându-mã, strângându-mã, ridicându-mã, punându-mã – oh! în cãruþã, pe munte, în mare, sub cer, de unde toate se vede totul dintr-odatã: ºi tata în sacoul lui de ºantung, ºi mama cu bãsmãluþã roºie, ºi Augusta Ivanovna în rochie tirolezã, ºi focul galben, ºi cele mai îndepãrtate limbi de nisip de pe Oka…

Mi-aº fi dorit sã odihnesc în cimitirul biciuºtilor, în Tarusa, sub un arbust de bozie, într-unul din mormintele acelea cu un porumbel de argint, unde cresc cei mai mari ºi mai roºii fragi de prin locurile noastre.

Dar, dacã lucrul acesta nu e cu putinþã, dacã nu doar mie nu mi-e dat sã odihnesc acolo, dar nici mãcar cimitirul acela nu mai existã, mi-aº dori ca pe unul din dealurile acelea peste care Kirillovnele treceau venind spre noi la Pesocionoie, iar noi – spre ele, la Tarusa, sã se punã o piatrã scoasã din cariera tarusianã:

Aici ar fi dorit sã-ºi doarmã somnul de veci

1934

(Fragment din vol. Marina Þvetaieva,

Prozã, traducere de Janina Ianoºi,

Prefaþã ºi note de Ion Ianoºi,

în curs de apariþie la

Editura Ideea Europeanã)

 1. Titlu atribuit în unele ediþii ruseºti, în altele apãrând sub titlul Hlîstovki (Biciuºtile): prima denumire din revista Vstreci (Întâlniri), Paris, 1934, nr. 6. Hlîstovki provine din hlîst = bici.

 2. E vorba de bunicul matern, A.D. Meyn.

 3. Malina – smeurã, în limba rusã.