Capitolul I

Confundase prima bubuitură cu reverberaţia tunetului.

Pe a doua a recunoscut-o, venea de jos; patru sau cinci explozii în total.

Nu se entuziasmase. Indicii care nu-l priveau, vreun vânător de sturzi în trecere: stolurile soseau istovite de pe mare şi se odihneau prin culturile de măslini.

Totuşi, împuşcăturile îl smulseseră dintr-un adăpost impermeabil şi forţaseră prăbuşirea zorilor îmbătrânite asemenea acelei ploi.

Se numea Leo Vialetti, avea între 55 şi 60 de ani, şcoală puţină, un stigmatizat: mulţi măslini, de când era copil. Dar încerca mereu să nu se întindă mai mult decât îl ţine plapuma. Uneori era suficient să-şi echilibreze socotelile.

Samsar fiind, seara vizita depozitele cultivatorilor de măslini, făcea cumpărături pentru o moară din Dolcedo şi, dacă nu era recoltă, compensa cu zilele în care era zilier: îngrijea grădina unui profesor neamţ, cu casa în vale, curăţa măslinii şi vindea o parte din lemne. Vara, când prietenul său Ostrica, zidar, avea nevoie de un salahor, îi dădea o mână de ajutor. Umbla mereu în negru, inclusiv la vânzarea iepurilor pe care îi crescuse într-o baracă din piatră şi tablă, din spatele casei.

Când ţinea puşca în mână, alunecau la vale cele mai plictisitoare culori şi totul, chiar şi ploaia, se scurgea pe garderoba de firmă care împreună cu carabinele reprezentaseră întotdeauna singura colecţie de eşantioane pentru care nu se uitase la cheltuieli. Dar, de câteva zile, de când aflase vestea oficială de la Primărie, strângea cureaua ruinării străvechi.

A îndreptat puşca, a reglat luneta, a deplasat uşor arma, a fixat privirea deasupra localităţii.

După ce a dispus sechestrul, Primăria a decis să o scoată la licitaţie. Era toată o ruină şi cine reuşea să o scoată la capăt avea obligaţia să remedieze sau să demoleze părţile şubrede.

Şi fiinţa sa, inclusiv memoria (existenţe avide, împărţite între plăcerea anotimpurilor ucigaşe şi cea a câtorva zeci de satisfacţii distribuite de-a lungul tinereţii), se predase demult supărărilor fluide, când vocea stridentă a strigat:

– Pregăteşte-te!

A redeschis transmiţătorul de pe crenguţa prunului. A găsit în buzunar o caramea. Era ultima şi s-a hotărât să o păstreze.

Pentru a câştiga licitaţia trebuia să dispună de o sumă frumuşică de bani şi, dacă cineva ar fi crescut preţul – în plus, era dificil să-ţi imaginezi că era cineva interesat de o ruină veşnic în întuneric –, banii pe care îi avea nu ar fi fost de ajuns. Aşa că a scos la vânzare terenul din Crosa. Era deja în negocieri cu Christel, olandezul care deţinea case pentru turişti, vindea, închiria.

Transmiţătorul a scos un fel de geamăt.

A aşteptat. Niciun contraordin.

A îndreptat din nou arma şi luneta, a început să alunece pe crestele cele mai îndepărtate, dincolo de ţinut.

– Vâlceaua se transformă, Leo! Tot azurul pe care îl vezi, de la Dolcedo până la Ripalta, Asinelli şi Isolalunga, într-o zi va deveni un oraş...

Cuvinte profetice care îi veneau în minte în mod repetat, acolo sus, în momentul în care aerul respira şi alunga noaptea.

Azuriul zilei se scursese lent, nu observase, aşa cum se pierde ceva inutil, grăsimea de pe burtă, de exemplu, osteneala de a se urca în măslini şi de a transporta sacii de măsline, care îl epuizau ca pe un catâr.

Casele erau îmbâcsite peste tot, mai întâi de cumpenele apelor alese de nemţi, sau cele măturate de vânt, pe care niciun băştinaş nu le-ar fi locuit vreodată. Apoi a intervenit municipalitatea, eliberând certificate de concesionare pentru a se construi o sută de viluţe. Creste întregi de la cer până în fundul văii. Se vorbea despre lucrurile făcute legal – cu studii geologice, peisagişti, aprobări de la Primărie şi de la Prefectură –, dar, după câţiva ani, a intervenit Procuratura, blocând tot. Şi pentru a găuri crestele rămăseseră scheletele caselor, şi cine făcuse împrumut continua să-l achite şi să-şi plătească o chirie.

2015 marcase o schimbare; administraţia dezorientată schimbase destinaţia utilizării zonelor în cauză, restabilind facilităţi, proiecte de canalizare, străzi, parcări. Astfel, între 2016 şi 2024, o parte dintre casele din cărămidă fusese acoperită cu piatră pentru a recrea o aparentă armonie, în timp ce cealaltă rămăsese nefinalizată, pentru că – după plata unor taxe, servicii şi onorarii avocaţilor – proprietarii epuizaseră banii.

Între timp, au prins contur alte transformări: un lac de ardezie – gri, lucios şi negru, în funcţie de lumină –, grădini de legume şi plantaţii de măslini, tăiaţi cu grijă, şi mai multe bazine de înot. Era târguşorul Asinelli, prăbuşit şi abandonat de cel puţin patruzeci de ani, care, pentru toată lumea, era acum dealul ruşilor. Cumpăraseră fiecare aşchie, cu excepţia dreptului exclusiv de trecere pentru că potecile nu erau de vânzare, chiar dacă pentru privacy acest lucru nu reprezenta o problemă: de acolo în sus, până în vârful dealului spre Piemont, era un pământ îngropat de mărăcini şi frecventat numai de mistreţi, încât nici vânătorii nu se aventurau.

Le spuneau pur şi simplu „ruşii”. Era o multinaţională, companie financiară (în vale, noile cuvinte erau pe buzele tuturor) condusă de un evreu moscovit, devenită mai întâi proprietară şi apoi investitoare; participase la o licitaţie europeană, dispunând de un adevărat munte de bani.

Nu că unuia ca Leo i-ar fi displăcut identificarea noilor zone de extindere, la urma urmei problemele legate de mediu au cauzat pagube minore, ceea ce îl lăsa indiferent, dar, dacă se gândea la asta, era pentru că transformarea văii începuse tocmai de pe vremea vilei Porti, în vara aceea, cu exact cinzeci de ani în urmă.

– Se vine aici pentru a vedea dacă încă mai există, Leo.

– Dacă mai există ce?

– Marea.

Vara tocmai se sfârşise, cabinele balneare fuseseră luate de pe plajă şi un câine blond se învârtea de-a lungul ţărmului...

A auzit emiţătorul şi, câteva clipe mai târziu, goana copoilor. S-a aplecat. Haita, împărţită în două grupuri, se îndrepta spre laterala munţilor Altare. A recunoscut culoarea câinelui său. Şi-a căutat briceagul în buzunar. L-a învârtit în mâini, cum făcea cu bateriile în copilărie. Apoi a rătăcit puţin printre arbuşti şi, după ce a găsit ramura bună a unui cireş, a tăiat două altoaie, le-a ţinut între dinţi şi a făcut o incizie în formă de triunghi în pom.

Coaja crenguţei i-a lăsat amar în gură şi şi-a amintit de caramele.

În lumină se observau mai bine tăieturile oraşului de-a lungul şuvoiului de apă, perimetrul dreptunghiular şi alb al cimitirului, terasele Corsei, aranjate într-un arc, şi umflătura proeminentă a tufelor ce acopereau Vila Porti... A smuls o tulpină de lavandă şi a muşcat-o.

O împuşcătură, apoi alta.

A ascultat câteva minute şi a pornit radioul. A ascultat şi a scuipat tulpina de lavandă.