Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Seria de autor „Mario Vargas Llosa“

XIX

Supărată, simţindu-se slăbită după somnul puţin şi agitat, s-a ridicat ca să meargă la baie, sprijinindu-se de noptieră. A simţit cum mâna îi alunecă pe lemnul noptierei, răsturnând oglinjoara pe care o ţinea acolo şi care s-a izbit de duşumea, prefăcându-se în cioburi. Acum chiar că se trezise de tot. „O pisică neagră, o oglindă spartă“, s-a gândit, cutremurându-se. O zi marcată de ghinion. O zi în care e mai bine să nu ieşi din casă, pentru că se poate întâmpla orice, de la un cutremur la o revoluţie, trecând prin toate catastrofele posibile: diavolul îşi făcea de cap.

Şi-a luat capotul şi i-a spus Símulei să-i pregătească micul dejun şi baia. A răsfoit ziarele cât timp a mâncat o bucată de tortilla şi puţină fasole şi a băut un suc de fructe şi o cană de ceai. Apoi a sunat telefonul. Era Margarita Levalle, soţia ministrului justiţiei, cu care se împrietenise şi o suna ca să o întrebe dacă vrea să meargă cu ea la petrecerea pe care o dădea în seara aceea ministrul apărării, colonelul Juan Francisco Oliva, cu ocazia zilei lui de naştere.

— Carlos nu mi-a zis nimic de petrecerea asta, i-a răspuns Marta. Mereu uită de chestiile astea. Sau poate că invitata oficială e Odilia.

— Nu, nu, a asigurat-o Margarita. Tocmai am vorbit cu Olinda, ştii că ea e de partea ta şi mi-a zis că invitata eşti tu, nu femeia aia.

— Dacă e aşa, mi-ar plăcea să mergem împreună, a spus Miss Guatemala. Carlos va veni cu siguranţă să mănânce la mine. Nu ştiu dacă va vrea să plecăm amândoi de aici sau va veni el mai apoi, direct de la Palatul Guvernului. În orice caz, putem merge împreună noi două.

Războiul dintre Martita şi Odilia Palomo, soţia colonelului Castillo Armas, căpătase nişte proporţii care ajunseseră să o îngrijoreze pe Miss Guatemala. În ultimul timp, la acest război începuseră să participe şi soţiile miniştrilor; Margarita, soţia ministrului justiţiei, era făţiş de partea ei şi, din câte se părea, i se alăturase şi soţia ministrului apărării (o chema Olinda? Tot ce-şi amintea Marta despre ea era imensul ei fund unduitor). Chiar dacă războiul acela o umplea de vanitate, începea să i se pară periculos. Până şi Mike, ciudatul gringo care nu se numea Mike, îi spusese: „Lupta asta dintre dumneavoastră şi Odilia Palomo devine tot mai urâtă. Eu cred că nu face bine nimănui, dumneavoastră nu credeţi al fel?“

Martita a zâmbit amintindu-şi de gringo. Chiar l-o fi chemând Mike? „Să zicem că se numeşte Mike“, spusese surâzând Abbes García când i l-a prezentat. Apoi a adăugat, fără alte explicaţii: „Bineînţeles că e un nume fals“. Era învăluit în mister, dar, cu toate acestea, ea nu avea nici cea mai mică îndoială că făcea parte din CIA. Niciodată nu o întreba despre marile secrete (pe care ea oricum nu i le-ar fi putut dezvălui), ci numai despre bârfe, zvonuri, prostioare. Într-o zi ea i-a zis în glumă că, dacă voia să continue să-i dea acele informaţii, atunci avea să-i dea şi o factură. Spre marea ei surpriză, la următoarea lor întâlnire, Mike i-a întins un plic, spunându-i că era firesc să fie recompensată, dacă tot îşi pierdea timpul cu el. „Niciodată n-am ştiut ce cadouri să le fac femeilor“, a adăugat, „nici măcar când e vorba de soţia mea. Prefer să şi le cumpere ele“. A şovăit între a-l da afară din casă sau a-i accepta cadoul şi până la urmă a ales a doua variantă. Ştia că e un joc periculos, dar ei îi plăcea pericolul şi, una peste alta, acele plicuri însemnau că avea şi ea banii ei. Nu era ciudat? Ciudat-ciudat, bineînţeles. Adevărul era că viaţa ei devenise tare neobişnuită în ultima vreme, în mare parte din cauza locotenent-colonelului dominican şi a acelui gringo pe care nu îl chema Mike.

Carlos a venit să ia prânzul, negru de supărare. Când ea i-a zis că o sunase Margarita să o întrebe dacă merge cu ea la petrecerea de diseară, el a spus doar atât: „Ce petrecere e asta?“, după care a continuat să vorbească de rău despre Bruta: nu făcea nimic, nu ştia nimic, era un trântor şi, cel mai rău dintre toate, îi ascundea multe lucruri; putea fi un potenţial trădător, asemenea atâtor altora. În loc să-l facă fericit, Martita avea senzaţia că funcţia de preşedinte al Guatemalei îi distrusese viaţa lui Carlos. Era mereu nervos, temător şi vedea peste tot numai intrigi şi conspiraţii din partea celor care-l înconjurau.

După câteva minute, în timp ce mânca din orezul cu carne tocată, s-a întors spre ea şi a întrebat-o din nou, la fel de supărat:

— Ce petrecere?

— A ministrului apărării, dă o petrecere la el acasă, de ziua lui de naştere. O petrecere cum nu s-a mai văzut, zice Margarita. Sunt invitaţi toţi miniştrii, împreună cu soţiile lor.

— În afară de mine. Nu ţi se pare o grosolănie incredibilă? a murmurat Castillo Armas, dând din umeri. O petrecere pentru toţi miniştrii, dar nu şi pentru preşedintele Republicii. Deci a mai apărut un trădător în guvern? Până acum, credeam că Juan Francisco Oliva e unul dintre cei mai loiali. Dar poate că m-am înşelat, fireşte. În plus, e fratele lui Trinidad, ceea ce ar explica totul.

— Tare ciudat, ai dreptate, a încuviinţat ea. Margarita mi-a spus că nici soţia ta nu e invitată. S-ar părea că Olinda, soţia ministrului apărării, e de partea mea.

Castillo Armas părea să nu o mai audă, căzuse pe gânduri, încruntat.

— Zilnic se petrec lucruri dintre cele mai neaşteptate, l-a auzit zicând. Da, cred că Oliva nu ar trebui să aibă funcţia pe care o are. E prea importantă pentru a o lăsa în mâinile unui inutil precum Bruta. Şi cu atât mai puţin în cele ale unui posibil trădător.

— Vrei să-l concediezi pe şeful Securităţii?

— Nu mai am încredere în el, a spus Carlos. (Era palid şi în loc să mănânce nu făcea altceva decât să mute orezul cu carne dintr-o parte într-alta a farfuriei.) În ultima vreme, am tot aflat chestii suspecte despre el. Nu e sincer cu mine, mă invidiază, face prostii. Un ranchiunos reprezintă întotdeauna un pericol.

— De ce acum, brusc, nu mai ai încredere în el? Până acum era prietenul tău, a spus Marta.

Dar şi-a dat seama că preşedintele era din nou absent. Nu o asculta şi nu o vedea. Era ros zi şi noapte de o îngrijorare tot mai mare. Ce descoperise? Ce-l făcea să se simtă într-un asemenea hal? L-a văzut ridicându-se brusc, înainte de a i se aduce cafeaua dublă, la care nu renunţa niciodată după prânz.

— Am plecat, a spus aplecându-se să o sărute, maşinal, pe cap.

Apoi şi-a luat sacoul, pe care-l lăsase pe un fotoliu, şi s-a îndreptat cu paşi mari spre uşă.

Ce naiba se petrecea în Guatemala? Marta a avut nu o simplă presimţire, ci a fost sigură că pisica neagră şi oglinda spartă de dimineaţă prevesteau ceva grav, ceva ce-ar putea avea efecte devastatoare asupra vieţii sale. Plecarea bruscă în străinătate a lui Abbes García să fi fost tot un semn că lucrurile mergeau prost? Ce blestemăţie urma să se întâmple?

Cu două zile în urmă, la trei după-amiaza, exact când Marta abia se trezise din scurta siestă de după prânz, ataşatul militar dominican se prezentase la uşa ei, fără să-şi fi anunţat vizita.

— Vă cer mii de scuze pentru că dau buzna aşa, pe neanunţate, a spus locotenent-colonelul, întinzându-i mâna în salonaşul de la intrare. Am venit să-mi iau la revedere.

Era îmbrăcat civil, în costum şi avea o valiză burduşită.

— Şefii mei mi-au dat o nouă misiune, i-a spus el. Plec pentru câteva zile în Mexic.

— Deci o călătorie de serviciu, nu?

— Da, s-a grăbit el să spună, dându-şi peste cap ochii neastâmpăraţi şi trecându-şi limba peste buzele uscate. Dar revin peste două, trei zile cel mult. Nu vreţi nimic din Mexic?

— Ce frumos din partea dumneavoastră că aţi venit să vă luaţi la revedere, a spus Martita, rotindu-şi ochii mari şi apoi închizându-i. Vă doresc călătorie plăcută. Şi succes în misiunea care v-a fost încredinţată.

Cum Abbes García continua să stea în picioare, Marta i-a făcut semn să ia loc, însă el i-a spus că se grăbeşte foarte tare. Era plin de seriozitate şi chipul său s-a făcut şi mai grav atunci când a adăugat, coborând puţin tonul:

— Ştiţi cât de mult vă preţuiesc.

— Preţuirea e reciprocă, domnule locotenent-colonel, a spus ea zâmbind.

Însă Abbes García nu a răspuns zâmbetului ei. A privit în jur, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nimeni nu-i putea auzi.

— V-am spus asta ca să ştiţi că dacă s-ar întâmpla ceva în absenţa mea vă puteţi baza pe mine. Ca pe un prieten credincios şi loial. Pentru orice.

— Ce s-ar putea întâmpla, domnule-locotenent colonel? l-a întrebat Martita îngrijorată.

— Trăim în ţări în care mereu se întâmplă lucruri neaşteptate, a spus Abbes García, cu un surâs care părea mai degrabă o strâmbătură. Departe de mine gândul de a vă nelinişti. Vreau doar să vă mai spun că dacă aveţi nevoie de ceva, pe durata absenţei mele, puteţi să-i sunaţi pe Mike sau pe Gacel. V-am scris numerele lor pe bileţelul ăsta. Să nu-l pierdeţi. Puteţi să-i sunaţi la orice oră din zi şi din noapte. Pe curând, prietenă dragă.

I-a dat bileţelul, i-a sărutat mâna şi a plecat. Marta nu a dat mare importanţă întâlnirii, considerând-o o simplă galanterie din partea unui admirator. Dar acum, în ziua aceasta în care se petreceau multe ciudăţenii, vizita locotenent-colonelului dominican căpăta o semnificaţie uşor lugubră. Ce se afla în spatele acelei plecări pripite şi ce era cu acele numere de telefon pe care i le lăsase? A deschis sertarul noptierei şi a văzut că hârtiuţa cu numerele de telefon era tot acolo. Ţinea bileţelul în mână când Símula a intrat ca s-o anunţe că domnul Mike voia să o vadă.

Era îmbrăcat ca de obicei, cu blugi şi o cămaşă sport, în carouri, cu mânecile suflecate, care-i lăsau la vedere braţele păroase. Vorbea o spaniolă fluentă, aproape perfectă. Abbes García îi spusese că era expert în meteorologie, angajat la ambasada SUA şi că voia să o cunoască pentru a se informa asupra situaţiei politice şi sociale din Guatemala. Marta continua să fie stingherită de faptul că Mike, de fiecare dată când stăteau de vorbă, amestecând întrebări despre bârfe neînsemnate cu unele despre situaţia politică, îi dădea, în cel mai firesc mod posibil, plicul cu dolari. Dar Marta se justifica spunându-şi că acela era venitul ei propriu. Ea nu avea bani, în afară de suma pe care o primea de la Carlos şi care îi ajungea exact cât să acopere cheltuielile cu casa. Dar de data aceasta Mike nu venise pentru a-i pune întrebări, ci pentru a o preveni. A făcut-o în maniera aceea, specifică lui, de a fi direct şi destul de rece.

— Am venit pentru a vă pune în gardă, Martita, i-a spus, privind-o cu o uşoară îngrijorare. După cum ştiţi foarte bine, aveţi mulţi duşmani. Din cauza situaţiei dumneavoastră, vreau să zic, a relaţiei cu preşedintele. Aţi putea ajunge oricând într-o situaţie dificilă, neobişnuită.

— Ce vreţi să spuneţi, Mike? a intervenit Marta.

Nu voia să pară speriată, dar era.

— Pregătiţi-vă o valiză cu lucruri indispensabile, a spus Mike, coborând vocea, fără să-şi ia privirea de la ea. Trebuie să fiţi gata de plecare, pentru orice eventualitate. În orice clipă. Nu pot să vă spun mai multe. Nu mai spuneţi nimănui, cu atât mai puţin colonelului Castillo Armas.

— Eu nu-i ascund nimic lui Carlos, a reacţionat ea, tulburată.

— Discuţia aceasta păstraţi-o pentru dumneavoastră, a spus el, răspicat. O să vă sun sau am să vin după dumneavoastră, dacă va fi cazul. Să nu ieşiţi din casă pentru nimic în lume. Şi nu mai primiţi pe nimeni în vizită. Dacă nu vin eu, va veni domnul Carlos Gacel Castro. L-aţi cunoscut, nu-i aşa? Bărbatul acela atât de urât încât nu-l mai uiţi în veci. Tot ce vă spun acum e spre binele dumneavoastră, Marta, credeţi-mă. Trebuie să plec. La revedere.

Americanul a plecat fără să-i dea mâna. Ea a rămas mută de uimire. Nici măcar nu apucase să-l întrebe ce era cu ordinele alea pe care i le dădea. Şi cum de-şi permitea să-i dea ei ordine? Îşi pierduse minţile gringo-ul ăsta? Ce se întâmpla în Guatemala? S-a gândit imediat că preşedintele era în pericol şi că avea datoria de a-l preveni. Chestiunea părea mult prea serioasă şi, fără îndoială, era vorba de o conspiraţie. De o posibilă lovitură de stat. Dar cum de ştiau Abbes García şi Mike? A pus mâna pe telefon, dar a şovăit înainte de a suna. Şi dacă era deja prea târziu pentru a-l mai preveni? În plus, Carlos nu ştia de vizitele periodice pe care i le făceau Abbes García şi Mike. Va cere detalii, date concrete, eterna lui gelozie avea să-l facă bănuitor. Şi-ar complica singură viaţa. O cuprinseseră valuri de îndoială şi îşi simţea gura uscată de nelinişte.

A şovăit toată după-amiaza. Să-l sune sau nu pe Carlos? La un moment dat, brusc, fără să-i spună nimic Símulei şi fără să se fi hotărât să-l sune pe Carlos la Palatul Guvernului, a luat o valijoară de mână şi a început să o umple cu lucruri indispensabile pentru o călătorie neprevăzută. A pus şi plicurile cu dolari primite de la Mike. Capul îi vâjâia, inima părea să-i sară din piept. Era posibil să fie asta ultima ei zi de viaţă? Oare chiar existau oameni care voiau să o ucidă? Asta îi sugerase americanul, exact asta. Apoi a pus toate astea în legătură cu misterioasa vizită de rămas-bun a lui Abbes García, de acum două zile, şi cu plecarea lui în Mexic. Nu a scăpat de teamă toată după-amiaza, până la lăsatul serii.

La cinci, Símula a venit să o întrebe dacă voia ceai cu biscuiţi. S-a mirat să o vadă atât de palidă. Nu se simte bine fata? Ea a negat clătinând din cap. Dar se simţea atât de nesigură pe sine, încât nu a îndrăznit să-şi deschidă gura, ca nu cumva Símula să-i observe tulburarea şi spaima care o stăpâneau.

După puţin timp, Carlos a sunat-o din biroul său de la Palat.

— Eşti sigură că Margarita ţi-a zis că ministrul apărării dă o petrecere la el acasă? a întrebat-o.

— Crezi că-s nebună să inventez aşa ceva? i-a răspuns ea. Sunt sigură. De ce mă întrebi?

— Tocmai am vorbit cu el şi a spus că nu, a zis Carlos. Chiar ţi-a spus Margarita…?

— Mi-a spus exact ce ţi-am spus, a răspuns ea iritată. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ea la dineu. Şi că Odilia nu e invitată. De ce-aş inventa o asemenea stupizenie?

— Tu nu, dar pare că cineva a inventat toată povestea asta, a spus Carlos.

— Poate că soţia lui, o cheamă Olinda, nu?, cea cu fundul cât toate zilele, i-a pregătit o surpriză de ziua lui, de asta el nu ştie nimic, a adăugat Marta.

— S-ar putea, a zis Carlos. În orice caz, Juan Francisco a părut surprins cu adevărat. Dacă e aşa, atunci i-am stricat Olindei surpriza.

— Azi-dimineaţă nici n-am deschis bine ochii că am şi văzut o pisică neagră, a spus Marta, brusc. Iar imediat după aceea, când am vrut să merg la baie, am spart o oglindă.

— Ce vrei să spui cu asta? a spus preşedintele râzând forţat.

— Şapte ani de ghinion, nici mai mult, nici mai puţin, a zis Martita. Ştiu că nu crezi în lucruri de felul ăsta, că ţi se par prostii.

— Normal că sunt prostii, a răspuns Castillo Armas. În sfârşit, nu-ţi face griji.

— Nici eu nu cred, dar frică tot îmi e, a mărturisit Marta. Vii în noaptea asta?

— Aş fi vrut, dar nu, nu pot veni, a spus Carlos. Am mult de lucru, până târziu, după care am o întâlnire la Palat cu nişte investitori. Vreau să-i încurajez să facă afaceri în ţară. Trec mâine pe la tine. Sunt o mulţime de probleme de rezolvat, am să-ţi povestesc.

După ce Marta a aşezat receptorul în furcă a început să tremure de parcă ar fi suferit de friguri. Ochii i se umpluseră de lacrimi. „Calmează-te“, s-a îndemnat pe sine însăşi. „Trebuie să judeci lucrurile la rece, dacă vrei să scapi cu viaţă.“

A sunat-o pe Margarita, dar nu era acasă. Sau nu voia să răspundă? A sunat-o de mai multe ori şi servitorii care răspundeau o scuzau în fel şi chip. Cum era posibil ca Margarita să o sune ca să meargă împreună la petrecerea ministrului apărării, iar ministrul să-i spună preşedintelui că nu era nicio petrecere? Era vreo legătură între astea şi vizita lui Mike, cu instrucţiunile sale incredibile? Să aibă pregătită o „valijoară“ cu lucruri indispensabile. Făcuse bine ascunzându-i toate astea lui Carlos? Că s-ar putea să vină după ea cubanezul acela cu faţă de bandit, Carlos Gacel Castro, care lucra pentru locotenent-colonelul Trinidad Oliva şi făcea pe şoferul lui Abbes García. Ca să o ducă unde? Da, cel mai bine era să-l sune chiar acum pe Carlos la Palat şi să-i spună totul. Era de datoria ei. Dar, imediat după ce a pus mâna pe receptor, a şovăit şi a renunţat din nou. Mike îi spusese să nu sufle o vorbă, mai ales preşedintelui. Cum de-şi permitea asemenea intimităţi cu ea gringo-ul ăsta, pe care nu-l chema Mike? De ce-i dădea bani? Făcuse rău că scosese nişte bani din bârfele pe care i le spunea?

Era în culmea neliniştii când Símula a intrat ca să o întrebe dacă voia să i se aducă cina. S-a uitat la ceas: opt seara. I-a spus că da, dar, după ce i s-a adus mâncarea, nici măcar nu s-a atins de ea. S-a spălat pe dinţi, şi-a pus cămaşa de noapte şi s-a băgat în pat. O durea tot trupul şi simţea o mare oboseală, ca şi cum ar fi mers pe jos ore în şir. Aţipise deja când Símula a intrat în dormitor, a privit-o cu ochi speriaţi şi i-a spus că gringo-ul ăla voia să vorbească cu ea la telefon. Îi ceruse să o trezească, era ceva urgent. Marta nu avea să uite toată viaţa scurta convorbire cu Mike.